Gustul sălciu al răzbunării

Nu există sociopat de bun-simț care să nu se fi bucurat cînd dezastrul dădea năvală și făcea praf și pulbere din viețile tihnite, îndestulate și clădite pe necinste și nemernicie ale antipaticilor de pe lista lui Edmond Dantès. Ba poate unii s-au bucurat prea mult, motiv pentru care Dumas le-a pus în vedere negrilor lui să-l facă pe Monte Cristo mai iertător pe final, nu care cumva să pice și eroul său pe panta monstruozității. Sau măcar să dea impresia că panta aia e un derdeluș și contele e doar un pasionat de săniuță și sporturi de iarnă.

Poveștile de răzbunare elegante își delectează publicul cu intrigi complicate și rezultate care îți dau satisfacția de a-l vedea zvîrcolindu-se pe călăul ajuns victimă. Dar cum nu toată lumea are răbdarea și IQ-ul necesar pentru intrigi complicate, răzbunarea cinematografică s-a simplificat. Nu te mai chinui trei capitole să-i înscenezi un faliment. Intri peste el în casă, tragi în nenorocit cu gloanțe oarbe și, după ce se bucură că soarta l-a ferit de moarte, îl faci zob cu scaunul.

Quentin Tarantino a aplicat principiul simplu și sănătos, măcar în primul Kill Bill. La fel de simplu și de sănătos cum și-a aplicat și Uma Thurman pumnii, picioarele și loviturile de sabie.

Pierre Morel nu e Tarantino, așa cum Jennifer Garner nu e Uma Thurman. În cel mai bun caz, ai spune că lipsa acută de talent i-a apropiat pe cei doi și i-a pus împreună într-un film ca să nu strice două separat.

E o regulă simplă și sigură în cazul filmelor unde răzbunarea joacă rolul principal: protagonistul trebuie să aibă un dram de charismă și să atragă simpatia. Dacă Garner ar fi o lampă, n-ar atrage nici măcar o molie.

Eroina își vede familia secerată de gloanțe. Eroina are ocazia să dea frîu liber talentului și să îndoaie sala cu exprimarea durerii. Înainte să curgă sînge pe ecran trebuie să curgă lacrimi în public.

Mda, poate de rîs. Secvența e jucată prost și regizată tern. Există mai multă dramă surprinsă pe film în telenovele în care eroina își varsă ciorbă pe pantofii noi. Și dacă dramă nu e, nici chef de răzbunare nu e.

E cam greu să-ți pese de tragedia cuiva cînd tragedia e transpusă în cadru cu pasiunea unui contabil care face un bilanț.

Și restul? Moarte la kilogram. Antipaticii stau în șir indian să fie bătuți, ciuruiți și, în general, trimiși pe plaiurile veșnice ale traficului de stupefiante, pentru că, am uitat să vă spun, băieții răi sînt niște latinos cu pretenții de Scarface. Și pretenții e mult spus, pentru că nici măcar antagonistul principal nu sare mai sus de o tristă caricatură, acceptabilă poate la școala de scenariști din Lehliu.

Și unde limitarea artistică a lui Garner nu e destul, vine să completeze muntele de plictiseală limitarea sinistră dată de „spune și nu arăta”. Eroina dispare cinci ani și revine în chip de Rambo cu estrogen. Genul de explicație ieftină menită să acopere orice, de la talentul în lupte corp la corp la eficiența cu orice fel de armă de foc. Sigur, e film, sînt anumite convenții. Dar una e cînd ele sînt subînțelese și alta cînd scenariul rage la public: „E CONVENȚIE, DA, DECI NU MAI MÎRÎIȚI CĂ POVESTEA E EXAGERATĂ!”.

Morel a atins culmea succesului acum niște ani cu Taken și a rămas cu impresia cu orice poate fi explicat în două vorbe. Diferența e că Liam Neeson pornea din start drept un băiat cu un „very particular set of skills”. Asta pornește ca funcționară la bancă. Nu merge. E simplist și stupid. Dacă ar exista justiție în lumea artistică, Bryan Mills l-ar vîna pe Morel.

Peppermint. R.: Pierre Morel. Cu: Jennifer Garner, John Gallagher Jr., John Ortiz.