E o exprimare de care m-am săturat: „Dar haideți să vorbim de proiecte“. Adică să nu ne pierdem în prostii, în acuze, în chestii subțirele.
Nu. Hai să nu. Se știu proiectele. Nu e ca și cum „frate, am încercat orice, dar nu se poate“. Nu. Sunt proiectele cât Munții Carpați. Și azi trăim niște proiecte de care se ocupă niște incapabili: cum e PNRR-ul. Sunt întârzieri mari, din 15 spitale au mai rămas 13, iar din 13 probabil vor mai rămâne Luca și Matei.
Un alt proiect foarte concret ține de banii pentru medicamentele a 50.000 de bolnavi, printre care mulți bolnavi de cancer. Din februarie, banii nu sunt alocați, iar Rafila nu zice nimic. Tace cu proiectul cât casa pe el. Iar noi ajungem să ne mințim cu viziuni și cu nevoia de maculatură când foarte multe lucruri sunt aici, sunt simple și afectează direct viețile oamenilor.
Ba aș zice că mare parte din România de azi e o colecție de proiecte pe jumătate moarte, iar în jurul lor sunt unii care doar produc vorbe și tocesc costumele aiurea.
Să nu uităm că numai în acest an electoral am avut iar tone de programe de guvernare din partea tuturor partidelor: nu le-a citit nimeni, nu au contat atunci când s-au făcut și desfăcut guverne. Sunt generaliste și vagi, o lungă descriere despre ce ar fi trebuit să se facă și nu s-a făcut niciodată.
Oo, da, să încetăm cu acest „Hai să vorbim despre proiecte!“, nu de alta, dar pare că doar asta facem, iar apoi nu se mai întâmplă nimic.