Pentru mulţi dintre noi a fost preşedintele pe care ni l-am fi dorit. E omul la care m-am gîndit de multe ori, totdeauna cu admiraţie şi cu simpatie. Era preşedintele cu care i-am comparat pe toţi cei care s-au perindat pe la Cotroceni, cu regretul că n-avem şi noi un Havel.
Într-un trup fragil şi bolnăvicios, o conştiinţă impecabilă şi un caracter fără fisură. A rămas egal cu sine însuşi şi după ce a ajuns preşedintele Cehoslovaciei. A acceptat cu amărăciune despărţirea de Slovacia. Le-a spus apoi cehilor şi ceea ce credea că fac bine şi ceea ce credea că fac rău, fără strategii politicianiste şi fără autoritarisme de om căruia i s-a urcat puterea la cap. Nu pretindea că e infailibil şi n-a încercat să-şi conducă ţara dezbinîndu-i pe cehi.
Şi-a pus celebritatea în slujba cehilor, nu pe cehi la remorca celebrităţii sale. Nu s-a înconjurat de yes-meni şi n-a jucat niciodată cartea populismului. A ştiut să fie în străinătate marele ambasador al cehilor, iar acasă acelaşi apărător al democraţiei ca înainte şi după Revoluţia de Catifea. N-a predicat răzbunarea, deşi a fost deţinut politic. Nu şi-a inventat duşmani – avea oricum! – iar cînd a devenit preşedinte, fostul disident n-a folosit puterea pentru a umple puşcăriile cu cei care l-au băgat în puşcărie.
N-a pozat în salvator al patriei, fiindcă avea încredere în compatrioţii săi. N-a minţit, pe mîinile lui, ca politician, n-a existat nici o picătură de sînge. Nu s-a declarat învins de structuri, n-a încercat să pună mîna pe ce nu era al lui şi nici prin cap nu i-a trecut să discrediteze presa. Ştia să fie popular, fără să joace geamparalele prin cîrciumi. Vorbea pe înţelesul oricui, dar nu-şi murdărea limbajul cu josnicii. Ştia să fie acid critic în limitele urbanităţii: ataca, însă nu insulta.
Chiar dacă celebritatea sa era mai mare decît a multora dintre preşedinţii statelor mari cu care se întîlnea, n-a încercat să se bată cu ei pe burtă, de dragul succesului la galerie. Avea un extraordinar bun simţ şi o seninătate cel mai adesea zîmbitoare cu care-şi dezarma adversarii, le impunea fără efort susţinătorilor şi îi făcea pe mai marii lumi să-l ia în serios ca partener de discuţie, chiar dacă era preşedintele unei ţări mici.
Cum simbolurile nu mor, consemnez aici că duminică, 18 decembrie 2011, Havel nu s-a mai trezit din somn.