Pentru că asta e problema cu proiectul lui Zach Gordon – este supraevaluat. Muzică de ascultat cu nasul pe sus. El, americanul, cu un feel, sanchi, pentru balkan people. Cădeţi ca frişca pe savarină la auzul trompetelor? Atunci duceţi-vă la Zdob şi Zdub, pe legea mea, că sînt mai buni! Pe pagina de Wikipedia, trupa Beirut este un fusion între mainstream-ul american, indie-rock şi, atenţie, World Music market. Ei bine, market prinde în acest context un înţeles mercantil.
Zach din Santa Fe este acel vînzător din piaţă care are la tarabă mere şi pere umflate, unsuroase de pesticide. Iar dacă de pe primele două albume am rămas cu „Postcards from Italy“, o miere dosită bine în spatele acelor fructe de care vă spuneam, de pe ăsta* cu nimic. Jos pălăria, tinerelul Zach, născut ca şi mine în ’86, doar că în New Mexico, ştie muzică, dar diferenţa dintre el şi Bregovic sau Markovic este că, dîmboviţeşte vorbind, ultimii doi fut fără prezervativ. Şi, din cîte am ascultat, termină şi mai tîrziu, nu fac una scurtă.
* Beirut, The Rip Tide, Pompeii Records, august 2011.
Gen „din aceeaşi categorie“
1. Tinariwen – Tassili. Tuaregii au lăsat armele şi muzica lor parcă începe să aibă cîte ceva şi pentru urechile mai needucate ale europenilor. Din acelaşi desert blues, recomand şi trupa Terakaft.
2. Monty Alexander – Harlem-Kingston Express (Live). Pianistul născut la Kingston continuă să exploreze legătura strînsă dintre jazz şi reggae, de data asta pe un album live, împărţit între aceste două genuri. Desigur, cu acelaşi pian.
3. Wallahi Le Zein! Wezin Jakwar & Guitar. Chitare electrice şi alte bunătăţi psihedelice din Mauritania, în 121 de minute (pe două discuri) care durează atît cît să te întorci alt om la birou. Sau să nu te mai întorci.