Dl Patapievici și-a dat demisia. Dl Mihăieș și-a dat demisia. Camera inferioară a ICR și-a dat demisia. Salariații tremură ca potîrnichile prin colțuri de teama noii stăpîniri și nici contabilii, cu creioanele după urechi, nu se simt prea bine. Nimeni n-a înțeles prea bine de ce a avut loc demisia. Din cauza OUG sau din cauza strămutării la Senat?
Dacă e să judecăm drept, numirea șefului și staff-ului ICR de către altă instituție e aceeași Mărie sub aceeași broboadă. Ambele sînt alese de același popor. Cine să spună cu ce e mai breaz președintele decît o comisie senatorială? Dacă, însă, ar fi în cauză OUG de schimbare a scopului (și mijloacelor) ICR, atunci chiar că aș crede. Pentru că actul (infam) urmărește transformarea ICR într-o icră tarama păunescian-ceaușistă, o „Cîntare a României“. Scopul final nu mai e cultura română, bună, rea, ci gîdilarea diasporei. La ce-o folosi această gîdilare – nimeni nu știe. De ce or fi mai buni călușarii sau ouăle încondeiate, tulnicele, icoanele și scoarțele matusalemice? De ce să promovăm o Românie înapoiată cu un secol, un folclor de operetă, o voioșie de șușanea? În replică la această imbecilitate, iată că vine un curator din Cluj, Miki Braniște, și zice simplu: de ce să nu ocupăm posturile Institutului Cultural Român printr-un concurs public? De ce nu constituim comisii de jurizare a acestor concursuri din care să facă parte reprezentanți ai comunității culturale independente? Prea simplu, mă tem!
Dacă vreți să semnați și să adnotați scrisoarea ei, o găsiți la http:// cl.ly/220R0t3P1w2k, iar adresele prin care puteți bombarda stăpînirea, aici: infopub@senat.ro, presa@senat.ro sau webmaster@cdep.ro. Nu cred, da’ succes! F.I.