Ieftin și mult

Cu zece-unsprezece ani în urmă (mai degrabă zece), începeau să apară și să fie cât de cât vizibile și în România blog-urile. Vorbim despre o perioadă în care presa scrisă se și tipărea, nu stătea doar pe Internet, iar televiziunile nu erau încă atât de multe. Realitatea era încă singura televiziune de știri, Antena 3 de-abia se năștea, B1 era o televiziune generalistă, dar la fel de insignifiantă ca azi, RTV și Digi24 încă nu existau.

Blog-urile erau, avea să afle publicul românesc, niște chestii pe Internet scrise de, desigur, bloggeri. Pentru că tocmai începea democratizarea și ieftinirea accelerată a Internetului, apăruseră platformele care-ți permiteau să-ți faci pagină pe net aproape moca și pentru că din Occident venea tare curentul numit “jurnalism cetățenesc”. S-a dovedit, încet-încet, că nu despre jurnalism era și este vorba, dar asta mai târziu.

Faptul că blog-urile au devenit, brusc, interesante, în România, se datorează unor accidente: unul petrecut pe munte, când presa numită azi mainstream a vorbit consistent despre pățania unui blogger, fără a fi știut neapărat ce era ăla, iar al doilea petrecut în Bulgaria, unde un grup mai mare de bloggeri a socializat timp de un week-end, la invitația unei firme active în online. Nu mai contează cum s-au petrecut cele două accidente și ce au presupus ele exact, sunt lucruri care țin mai degrabă de bârfă decât de istoria bloging-ului românesc. Important e că ele au adus în browser-ele românilor câteva adrese noi, care s-au înmulțit constant, ducând, încet-încet, la un univers aparte.

Chestia cu jurnalismul cetățenesc s-a pierdut pe drum. Deși mari teoreticieni și vizionari declarau sus și tare că ăsta e viitorul. Nu era, nu e și nu va fi. Pentru că jurnalismul, oricât de hulit ar fi el, presupune mult mai mult decât capacitatea de a folosi un computer și de a scrie câteva sute sau mii de cuvinte zilnic.

Diferența dintre practicantul jurnalismului cetățenesc și un jurnalist adevărat e ca aceea dintre unul care cântă sub duș, se filmează și se pune pe YouTube și unul care chiar a învățat, în timp, să cânte și o face profesionist. Desigur, pe YouTube diferența nu e mare, dar în viața reală se vede, totuși.

Presa, ca industrie, avea nevoie de un suflu nou, e destul de clar. De aici a apărut și fantezia asta cu ziariștii cetățeni, care văd ceva și scriu repede, fără să mai sufere de pe urma birocrației și a cenzurii care, chipurile, ar exista în instituțiile media. În timp, însă, s-a dovedit că jurnaliștii-cetățeni sunt, de fapt, editorialiști. Ei nu știu cum să obțină o informație, nu știu cum să o verifice, nu știu neapărat ce să facă cu ea. Sau, dacă știu, nu-și dau osteneala să-și aplice cunoștințele în practică. Pur și simplu se mulțumesc să comenteze informațiile apărute în presa mainstream sau informații aruncate de alții pe piață, zgâriind olecuță suprafața, dar fiind extrem de vehemenți. Asta indiferent de dimensiunea subiectelor pe care le dezbat. Indiferent dacă scriu despre coșurile care le-au mai apărut pe față (ăia mai mici) sau despre finanțarea Bisericii de către stat, o fac mereu la un nivel superficial, apucându-se de primul număr care le apare în față și trăgând repede concluzii, ca să fie ei primii care o fac. Dar asta e doar problema lor și a celor care-i citesc, nefiind, în nici un caz, una dintre marile probleme ale umanității.

Presa, nici pe departe muribundă, practicată de profesioniști este, în continuare, singura capabilă să furnizeze informații. Pentru că informațiile se obțin, unele dintre ele ca urmare a unor procese tehnologice cronofage și costisitoare. Nici un singur blogger din România n-ar fi în stare să facă o anchetă despre spitalele națiunii, despre posesiunile braziliene ale lui Dragnea, despre dedesubturile puturoase ale statului de drept, despre legăturile neortodoxe între servicii și justiție, despre afacerile cu statul ale îmbogățiților zilei, despre problemele pe care le au, în realitate, marile companii, private sau de stat. Dacă presa ar dispărea brusc, așa cum amenințau bloggerii în urmă cu zece ani, ei înșiși, bloggerii, ar mai scrie doar advertoriale. Nu că vremea aia e departe, căci, deja, bloggerii de nișă scriu, în general, doar advertoriale. Citind blog-uri din zona călătoriilor, descoperi că nu există destinații de vacanță nasoale sau scumpe, ci doar operatori din turism care n-au aflat încă de reclama pe blog-uri. La fel stau lucrurile și cu blog-urile din zona tehnologiei: orice gadget nou apărut e minunat, mai ales dacă are și buget de promovare. Până și serviciile secrete au aflat că e mult mai ieftin să cumperi un pachet de bloggeri care să te ridice în slăvi decât să-ți faci treaba și să apară în presă informații pozitive despre tine care să le facă uitate pe alea negative, datorate tocmai faptului că nu-ți faci treaba.

Acum zece-unsprezece ani, bloggerii reprezentau speranța în democratizarea informației. Azi ei nu mai sunt decât certitudinea legată de ieftinirea advertorialelor.