Ion Iliescu a murit, dar asta n-ar trebui să întristeze pe nimeni. Poate că trupul s-a dus, dar spiritul sau va continua să bântuie România vreme de generații de acum încolo.
La funeraliile sale naționale, prietenii se vor bucura să-l vadă îngropat cu cinste, alături de dosarul Revoluției și dosarul Mineriadei.
Cumva, toată această pregătire este oarecum inutilă. Nu e ca și cum Iliescu s-ar putea rătăci în drum spre groapă. Știe bine drumul, acolo a dus, vreme de trei mandate, orice speranță într-un viitor spălat de toate mizeriile cu care comunismul și securismul au otrăvit sufletul nației. Mulțumim din inimă partidului că ne-a demonstrat, vreme de 35 de ani, că asemenea variante de viitor sînt doar SF-uri.
Pe de altă parte, e vorba de o dreptate istorică. Era cazul ca și Papașa să coboare în subteran, dacă tot i-a scos de-acolo pe mineri de atâtea ori.
Acum, la final de mandat de pământean, se cuvine să fim sinceri: nu e deloc corect că s-a dus. Am fi preferat să-l dăm la schimb cu tovărășismul de cumetrie, disprețul față de lege, nesimțirea nelimitată ca un șir de fapte penale unde p tinde spre infinit, concertul din muzică de jaf și toate celelalte șobolănii ale democrației originale.
De fapt, l-am fi păstrat și așa. Doar ca să se mai chinuie puțin. Așa cum se chinuie și România să scape de darurile lui.