Iluziile pierdute ale României interbelice (1)

Șaptesprezece autori – cu tot cu coordonatorii, nouăsprezece! – are acest op de dimensiuni curat monumentale, care se cuvine citit pe îndelete din cel puțin două motive. Primul e că fiecare dintre cele 17 texte are propria sa viață complicată, ce trebuie puricată cu răbdare. Nu se recomandă lectura de tip pernă! Al doilea, și cel mai cu temei, e că cititorul obișnuit, categorie din care face parte și subsemnatul, descoperă aici contrariat că istoria pe care o știe, cea oficială, nu se prea potrivește cu ceea ce zic istoricii cîrtitori despre această Românie interbelică. Și nu e vorba doar despre demontarea minciunilor propagandei comuniste din vechile manuale, ci mai ales de contrazicerea miturilor triumfale, menite să întrețină erecția orgoliului național autohton. Cartea abundă în observații cel puțin incomode despre discursul național interbelic de la centru, pus față în față cu ceea ce se întîmpla de fapt în țară, și în amare constatări statistice care contrazic optimismul de fațadă al autorităților vremii, căruia i-au ținut hangul și istorici interbelici, și recuperatorii de mai tîrziu ai unui naționalism cu nimic deosebit de aburelile „științifice“ ale istoricilor staliniști.

Prima surpriză: Basarabia dinainte de Marea Unire care e împărțită între fidelitatea față de guvernul provizoriu de la Petersburg, revoltele și jafurile bolșevicilor și ale soldaților în retragere și indiferența politică a majorității populației. În haosul și corupția cărora autoritățile nu le pot face față, cînd nu le întrețin de-a dreptul, (re)unirea cu România apare ca ultimă soluție. În decurs de cîteva luni, Chișinăul experimentează autonomia ca parte a imperiului, apoi trece la independență și în cele din urmă solicită sprijinul militar al României pentru a da de cap răzmerițelor bolșevice și terorii bandelor de soldați întorși de pe front. După cei 106 ani în care Basarabia a trecut prin politica rusească a deznaționalizării, votul pentru unire a ținut mai mult de un calcul de oportunitate decît de elanul basarabenilor de a se întoarce în vechile lor granițe. Asta spre deosebire de entuziasmul cu care Transilvania s-a unit mai tîrziu cu vechiul regat.

Marea Unire, care a dus la dublarea teritoriului și a populației vechiului regat, venea și cu o uriașă bătaie de cap pentru autoritățile de la București: cum să administreze noile regiuni ale țării. O parte dintre înalții funcționari maghiari din Transilvania au refuzat să depună jurămîntul de credință regelui. Care din fidelitate față de Ungaria, care din neîncredere că unirea cu România va dura. Le-au luat locul funcționarii maghiari de la nivelul doi și românii trimiși de la centru să astupe golurile. Rezultatul e o exasperantă dezorganizare și o corupție care-i face pe ardeleni să aibă mari îndoieli asupra „miticilor“ de la București.

În Bucovina anilor ’20 ai secolului trecut, magistrații din dispărutul imperiu al Habsburgilor ignoră legile românești și limba română, fie din aroganță, cazul românilor bucovineni, fie pentru că nu știau limba română, ceilalți. În anul 1923, judecătorul Oreste Târnoveanu scria revoltat în revista Curierul Judiciar că în tribunalele din Bucovina judecătorii vorbeau în continuare nemțește, limbă în care își redactau și sentințele, „Parcă s-ar scrie încă pe timpul lui Franz Josef“.

În Basarabia, lucrurile stau încă și mai rău: acolo sînt expediați, drept pedeapsă, funcționari corupți sau incapabili, care își acoperă păcatele și prostia cu pericolul comunismului și cu acțiunile subversive ale propagandei sovietice. Nu că acestea ar fi lipsit, dimpotrivă! Dar efectele acestei politici dezastruoase se vor face simțite mult timp după aceea. Astfel că, după prăbușirea imperiului sovietic, basarabenii dornici de unirea cu țara s-au trezit în minoritate.

Sorin Radu, Oliver Jens Schmitt (coordonatori), România interbelică: modernizare politico-instituțională și discurs național, Editura Polirom, 2023.

1.341 de vizualizări