Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Îmblînzitoarea lui Caliban, contemporanul nostru

Zoom Îmblînzitoarea lui Caliban, contemporanul nostru

Proba eliminatorie a psihologilor, dacă se adresează cititorului obișnuit, e cum și ce scriu despre dragoste și, mai ales, despre prima dintre ele. Aici nu-i ajută nici bibliografia, nici prestigiul, ci ies la bătaie după cum îi țin puterile și intuiția. Fiecare dintre noi are propria sa poveste despre prima dragoste, care poate fi și singura care contează. Mai toți ne-am gîndit la ea, și în timp ce ni se întîmpla, și după aceea, și ne simțim neînțeleși.

În pofida faptului că are o bogată și spectaculoasă cazuistică într-ale amorului, cu îndrăgostiți care i-au făcut confesiuni deznădăjduite sau cinice, cu care ar fi putut umple un volum de multe sute de pagini, Aurora Liiceanu preferă să-și înceapă cartea despre prima dragoste cu experiențele pe care și le mărturisesc scriitorii în jurnale sau în cărți de ficțiune în care de-abia dacă-și deghizează propriile trăiri stîrnite de dragostea dintîi. Asta fiindcă, pentru ea, analiza psihologică a dragostei pe care o face scriitorul – e drept că nu orice scriitor – face parte din bibliografia obligatorie a meseriei sale. E una dintre marile deosebiri dintre Aurora Liiceanu și psihologul român cu pretenții academice, din generația ’60, adeseori incult și mai de fiecare dată comandat politic, în a cărui bibliografie se află, la loc de cinste, cărți sau citate din opera politicienilor comuniști sau a precursorilor acestora. Psihologii din această categorie sînt cei care se pretind oameni de știință și care-i reproșează Aurorei Liiceanu întoarcerea către omul obișnuit ca pe o cădere de neiertat în populism.

Cînd am scris despre ea că e o Șeherezada a psihologiei, cîțiva dintre colegii ei academici de breaslă au văzut în asta o insultă, de parcă aș fi încercat să-i iau peste picior statutul profesional. Aceiași colegi de breaslă au sfătuit-o, în paralel, pe Aurora Liiceanu să termine cu cărțile ei „de popularizare”, cu care ar fi ruinat altitudinea științifică a breslei. În pofida acestor presiuni colegiale și a reacțiilor contrariate ale unor „intelectuali de bine” care au luat-o în arenda admirației, că ar trebui să-i dea un răspuns înțepat-academic ăluia de la Cațavencii care face comparații „inavuabile” despre ea, fiindcă și-a permis s-o compare cu Șeherezada, Aurora Liiceanu mi-a spus că povestitoarea din 1001 de nopți e o psiholoagă ce-și pune la bătaie, în fiecare noapte, pe muchie de cuțit, puterea de a-și ține Pacientul sub control.

În cărțile Aurorei Liiceanu, motivul secret pentru care se tot întoarce la scriitori e că ea, pe urmele lui Prospero din Furtuna, adică în fond ale lui Shakespeare, nu renunță la încercarea de îmblînzire și de școlire a lui Caliban, adică a primitivului din noi, fără a-i da lecții, ci încercînd să-l ajute să înțeleagă în ce constă frumusețea lumii și iubirea care o unește.

Pînă să scrie cartea despre dragostea dintîi, Aurora Liiceanu s-a tot apropiat de acest subiect, la fel cum face Șeherezada în poveștile ei. Acum o face direct, de parcă toate cărțile pe care le-a scris înainte de asta ar fi fost pregătirea pentru cea de azi. Asta e marea mîngîiere cu care-l face pe Caliban să se rupă de el însuși, așa cum n-ar reuși nici o lovitură „științifică”, oricît de bine țintită. Te regăsești în acest volum, dar te și iei la harță cu scriitorii și cu psihologii despre care scrie și pe care îi citează Aurora Liiceanu, cu acel drept la opinie pe care ți-l dă prima ta dragoste. Cînd ajungi la sfîrșit, îți dai seama că autoarea a evitat să scrie despre ceva. Anume despre prima ei dragoste. Dar, ca și Șeherezada, Aurora Liiceanu știe că, atunci cînd îți spui propria poveste, omori misterul povestitorului sau, în cazul psihologului, te transformi într-un caz pentru care s-ar putea să ai nevoie de un psiholog.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]