A durat pînă să-mi zică tata povestea. Auzisem eu ceva, de pe vremea cînd mergeam în picioare pe sub pat și-mi băgam nasul în treburile altora, dar mereu acel ceva rămăsese vag, ca o ceață care din care pîndește dihania.
“Nu vrei mai bine să-ți zic una haioasă?” m-a întrebat.
“Le știu. Și cum, la concursul ăla între unități ai luat locul I pentru că ai oprit mocănița și ai terminat traseul cu o zi mai devreme, de făceau gradații spume că nu pot să te descalifice, și cum mergeai cu camionul să recoltezi parașutiștii de pe cîmp, care aterizat în lanul de urzici, care pe cotețul porcului… Aș vrea s-o știu pe aia”
“Fie,” îmi zice în silă. “Dacă tot e s-o știi, măcar s-o știi de la mine. Eram un copchil de 18 ani care învățase să conducă camioane pentru că era sătul de șmotru și futai prin munții patriei. Într-o zi, plecăm noi în aplicație, eu la volan, apevistul în dreapta. Drumul urcă. Panta crește. Panta devine nasoală. – Bre, nea cașchetă, nu merge pe-aici, tre să ocolim, ne răsturnăm naibii. – Soldat, ordinul se execută, nu se discută! Tot înainte!
Și i-am dat tot înainte. 10 metri, pînă cînd am simțit mașina că se duce. Am mai apucat să-i strig Sări, că n-o mai țin! și am sărit și eu. Ducă-se dracului, noi să fim sănătoși, fierătania se repară, nu moare nimeni din asta.”
Mai trage un fum. Lung.
“Boul ăla sinistru nu mi-a spus că-mi pusese soldați în spate. Primul a murit cînd i-au trecut bețele de la cort prin burtă. Al doilea… i-a strivit capul roata de rezervă. Al treilea era tocat între fiare… Mai departe nu știu ce-a urmat.”
După asta am schimbat vorba. L-am lăsat să-mi spună despre cum a dat admitere cît era încă soldat, cum era student în anul MOV – Muieri, Ologi și Veterani, cum și-a înfipt o parte din proiectul de diplomă în tavanul amfiteatrului… în definitiv, noaptea era prea scurtă și noi aveam chef să ne simțim bine. Sărbătoream doi proaspeți șoferi. El avea 52 de ani. Eu, ceva mai puțin.