Sfîrşitul lui februarie 1990 ne-a găsit liberi. Ieri, întristare, azi, bucurie, ieri, întuneric, azi, lumină. Ca orbul iubind libertatea am primit şi privit organizarea primului congres al scriitorilor din România. Visul urma să devină realitate. Mă dădusem peste cap să fiu membru, să mă pun la adăpost, să fiu în breaslă – acum breasla mă cerea cu braţele deschise şi cu sînii plini de lapte.
În vistierie odihneau 100 de milioane, numai bune de cheltuit. (Aveam să şi cheltuiesc ceva, pe alte meleaguri, în toamna aceluiaşi an, după evenimentele zbuciumate ale verii şi ale toamnei.) Pînă una-alta, congresul ocupase Teatrul Naţional. Sosiseră invitaţi din toată lumea, fugari osteniţi de atîta aşteptare. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au primit aplauze la scenă deschisă. Lista cu primiri era semnată într-un colţişor. Autorii cu o singură carte şovăiau între neîncredere şi aroganţă. Curgeau îmbrăţişările. Eugen Barbu şi protocroniştii erau pe lista neagră. Revistele literare cereau dreptul la viaţă. Vom da la toată lumea! Şi Valea Vinului! Nu uitaţi Călimăneştiul! Dinescu se plimba ca vodă prin lobodă, încercînd, fără succes, să fie atent mai mult de trei secunde. Libertatea „noastră“ îşi făcea planuri de mărire. Tinerii scriitori voiau revista lor. Fără cenzură! Lîngă teatru era „Pescarul“, unde ne-am refugiat să clădim viitorul din cuţite şi pahară. După vreo două zile, era clar. Învinseserăm. Ceea ce nu s-a pomenit acolo, nici măcar o clipă, a fost economia de piaţă. Nu era clar cum urma să arate, dar nu putea să fie prea rău. Publicul ne iubea, iar noi toţi (şi eu, şi eu) eram nemuritori!
Publicat în Cațavencii, nr. 46, 21-27 noiembrie 2012