Dacă ungurii ar fi întors armele împotriva nemților cu un an înaintea noastră, la marele ospăț din 1945 Stalin și Churchill nu s-ar fi sfiit să se șteargă la gură cu Transilvania și s-o arunce ca pe un șervețel pe masa amiralului Horthy care, cum nu prea se știe, după ce a dat-o la întors cu Hitler, a murit bine-mersi în pătuțul său în 1957, ca invitat de onoare al lui Salazar, nicidecum legat de un par în fortul Jilava.
În această situație, ne-am fi jucat noi astăzi la Cluj de-a dacii liberi, sub stricta supraveghere a autorităților maghiare, și am fi buciumat din toți rărunchii, să se audă la Bruxelles, că nu ne dau voie bozgorii să-i atîrnăm năframa tricoloră lui Avram Iancu la gît, și l-am fi pîrît pe profesorul Bolyai că i-a aplicat colegului Babeș un cap în gură pe holul Universității.
Deși istoria le-a ciumpăvit mustățile honvezilor în ambele războaie mondiale, condamnîndu-i să trăiască împreună cu noi pe un aisberg ce își caută încă “Titanicul”, românii au rămas cu suferința ungurilor înfiptă în coaste, neizbutind să se bucure îndeajuns de șansa zarului norocos, de parcă i-ar roade dulcele complex al implanturilor strategice de pe vremea cînd nea Nicu altoia moldoveni pe trunchiul marilor combinate din Ardeal.
Aspirînd la un soi de robinsoncrusoism postmodern, pe insula lor fino-ugrică înconjurată de o mare latină, secuii, care nu s-au omorît niciodată după Budapesta, ce i-a privit dintotdeauna cu un anumit dispreț pentru accentul lor basarabenesc, ar dori ca cetățeanul român Verestoy Attila, cu palat pe malul Snagovului, să nu le mai bărbierească pădurile, iar generalul Oprea de la manutanță să nu le mai trimită, în satele secuiești, șefi de post aleși pe sprînceană din pepiniera de milițieni a sectorului agricol Ilfov.
Anunțată ca o epidemie de gripă aviară pe posturile noastre de televiziune, unde de mult n-am mai văzut atîția proști de-ai noștri scoși la înaintare ca să polemizeze cu unguri deștepți, ziua maghiarilor, care au sărbătorit o mie de ani de tristețe la Tîrgul Secuiesc, s-a dovedit a fi cea mai frumoasă operetă stradală de la Burebista încoace.
Și n-ar fi rău ca organizatorii bîlciurilor răpciugoase care au loc cu ocazia zilei noastre naționale să le fure degrabă modelul, dacă nu și caii.
