În 1990-1991, multe foste trupe/brigăzi studențești de umor trecuseră la economia de piață. Lumea umorului de scenă fusese dominată decenii de către Stela Popescu și Alexandru Arșinel, Nae Lăzărescu și Vasile Muraru plus o mulțime de alți artiști emerito-prăfuiți ai neamului. Dar era nevoie de ceva nou, de alt fel de umor decât ăla de Urzica, în care victime erau doar ospătarii, gestionarii, ceva șefuleți mărunți și fotbaliștii. Poate de aia prindea, pe tarabe, Cațavencu, care începea să se stabilizeze pe nișa de satiră politică, poate de aia își făceau loc pe scenă grupurile de umor formate în timpul studenției prin diverse facultăți.
În 1990, deja, se mișcau în zona asta Divertis și Vouă, cu notorietate ceva mai mare și cu acoperire națională. În Craiova, țâșnind adesea spre litoral, era Vacanța Mare, iar în București, cum am mai scris, erau DAB. Noi îi aveam în redacție pe Ioan T. Morar, care apărea în Divertis, și pe Ducu Hâncu, din DAB. Uneori, Ducu așa își și semna articolele. Le scria el, dar le semna cu numele trupei.
Divertis era, de departe, cea mai celebră brigadă artistică transformată după revoluție în trupă de umor. Aveau și o lungă istorie pre-decembristă și mai aveau un mare avantaj, în 1990-1991: nu prea făceau umor politic. Nu făceau glume cu Iliescu, Roman sau alți politicieni. Astea au apărut, la ei, mult mai târziu, după 1992.
Nefăcând glume politice, apăreau destul de des la TVR. Și Vouă apăreau la TVR, singura televiziune, de altfel, căci și ei erau oameni cu vechime, obișnuiți să evite satira directă, obișnuiți să lucreze mai degrabă cu șopârle și capabili să facă oamenii să râdă pe seama unor funcționari mărunți, de cele mai multe ori imaginari.
DAB era altfel. Se duseseră, de la început, aproape exclusiv înspre umorul politic. De aia nu-i vedeai la televizor, ci mai ales pe scenele spectacolelor diverselor organizații studențești, căci, la vremea aia, studenții erau mari consumatori de politică și nu-i deranja ca la balurile bobocilor să se distreze făcând mișto de președintele țării sau ascultându-i pe Pațurcă ori Vali Sterian, considerați simboluri muzicale ale Pieței Universității.
Spectacolele DAB (cel puțin cele pe care le-am văzut eu) erau construite pe scheletul unui buletin de știri. Cea mai mare parte a unui spectacol pe asta se baza. Era un format nou în România, deși deloc nou în lumea satirei. Dar pentru noi era, totuși, o noutate.
Glumele, unele extrem de dure, erau însoțite de scurte trimiteri muzicale. Nu făceau parodii, așa cum mai târziu aveau să înceapă să facă Divertis, profitând de vocea lui Gyuri Pascu, dar se ajutau trecând de la o știre la o melodie care se potrivea în context. La Vacanța Mare am văzut, după o vreme, același tipar. Doar că DAB lucra mult cu melodii în limba engleză, iar Vacanța Mare adaptase tiparul la publicul teatrelor de vară de pe litoral, folosind doar melodii cu titluri și versuri în limba română, accesibile unui public mai larg. Eu am descoperit, cu plăcere, că folosisem cam același tipar în topurile din Ortacul Liber. Oricum, aveam să folosim modelul ăsta și în emisiunile de radio pe care le-am făcut după aia: o parte dintre noi, o perioadă mai scurtă, la Uniplus, o altă parte dintre noi, ceva mai multă vreme, la Radio Delta. În 2000, Academia Cațavencu a avut propria ei emisiune de divertisment, la TVR, timp de trei luni, construită fix ca un jurnal de știri (fără muzică). De fapt, emisiunea așa se și numea: Jurnalul Academiei Cațavencu.
Pe finalul anului 1990, piața ziarelor și revistelor era dominată de câteva titluri bine înfipte: Expres, Zig-Zag, România liberă, Adevărul sau 22. Existau și publicații de partid, precum Azi și Dimineața, ale FSN, Dreptatea, a PNȚ-CD, sau Viitorul, a PNL.
Și, cumva, începeam să contăm și noi: o revistă mică, aparent neserioasă, care era din ce în ce mai citită de către politicieni, principalele victime ale satirei.
