Rămăsesem în 1991. Un an plin, din multe puncte de vedere, și un an prost, din multe alte puncte de vedere. Mai spre sfârșit a devenit un an memorabil pentru presa din România, dar mai avem până acolo.
Eram deja elev în clasa a X-a și ar fi trebuit să mă pregătesc pentru treapta a doua. Ar fi trebuit.
Eram ultima generație care dădea acel examen și, cumva, credeam că o să fie o formalitate. Mai ales că eu decisesem, normal, că voi schimba profilul real cu cel uman, reintrodus în liceele românești. Chiar și Liceul de Matematică-Fizică nr. 3 urma să aibă o clasă de uman, deci era floare la ureche. Cum să-mi fac eu probleme pentru treapta a doua, pentru intrarea într-o clasă de uman la M-F 3? Eu, un mare ziarist în viață la doar 16 ani și puțin? N-are cum.
Ei, a avut. Nu contează că am fost primul sub linie, nu contează că alții și-au dorit victoria, contează că am picat la treapta a doua și că devenisem, repede, o loază leneșă și îngâmfată.
Vedetismul care mă pălise, faptul că mă credeam buricul pământului pentru că scriam în Cațavencu n-au fost cea mai bună manifestare a vreunei forme de inteligență. Deși mă credeam din cale-afară de isteț. Nu eram.
Aș vrea foarte mult, pentru a da o notă morală acestei povești, să spun că m-am căit și am învățat multe din întâmplarea aia. Dar, în același timp, nici nu vreau să mint. N-am învățat nimic. Nu atunci. Mă consideram nedreptățit, o victimă a sistemului care îi obliga pe elevi să memoreze niște comentarii stupide și așa mai departe. Victimă fiind, în mintea mea, am suferit. Însă foarte puțin, pentru că trebuia să plec împreună cu gașca în Apuseni. Tata a fost cel care a dus greul în perioada următoare, care s-a ocupat de dosarul loazei și de înscrierea acesteia (adică eu) la un liceu cât de cât civilizat. Cumva am avut noroc, sau tata a avut fler, clasa a XI-a și a XII-a le-am făcut la „Dante Alighieri“, fostul Industrial 26, în care se preda intensiv limba italiană. Iată cum am învățat și italiană, ar putea spune cineva, dar s-ar înșela. Pentru că italiană învățau cei care începeau liceul atunci, nu noi, cei mai mulți refuzați ai altor licee din București. Bruma de italiană pe care o știu am învățat-o, tot în perioada aia, e drept, la Institutul Italian.
În fine, a fost o vară plină, cu o expediție epuizantă în Apuseni, după care am dormit lemn vreo două zile. Când ne-am trezit am reîmpachetat și am plecat la mănăstirile din Moldova.
Atunci – adică, de fapt, când ne-am întors – am început să scriu despre clerul ortodox din România. Am văzut atâtea lucruri ciudate, în excursia aia, am asistat la atâtea întâmplări curioase, încât n-am rezistat să nu le transform în povești de ziar. Sunt, probabil, primele mele reportaje.
La vreo opt ani distanță de momentul ăla, când l-am cunoscut pe Preafericitul Daniel, pe atunci încă Mitropolit al Moldovei, a adus vorba, elegant, despre unul dintre acele articole, pe care și-l amintea foarte bine, cum își amintea și semnătura, pentru că-l privea direct. Nu spun că eu îl uitasem, căci nu-l uitasem, mai țin minte și astăzi ce scrisesem atunci, în 1991. Dar nu mă așteptam ca Mitropolitul Moldovei, viitorul Patriarh, să fi citit, în 1991, Cațavencu. Dar cred că Preafericirea Sa este și acum plin de surprize.
În iunie 1991 s-a înființat Partidul România Mare. Cațavencu a încercat o nouă lovitură editorială după modelul Scânteia și a tipărit o falsă platformă-program a partidului. Cum eram pe coclauri, n-am participat la proiectul cu pricina. Care, în ciuda așteptărilor, nu s-a vândut ca pâinea caldă. În definitiv, Vadim avea revista lui, din mai 1990, și prin ea își îndoctrina fanaticii.
De la platforma aia program, însă, a început CVT să urască redacția Cațavencu. În special pe Mircea Toma și pe Ioan T. Morar. Dar nici ceilalți nu eram tratați mai ușor.
Pe sfârșitul verii, Mircea a avut o idee. Pe care am executat-o eu, că eram mai mic. Am scris un rezumat la României Mari, al unui număr, menționând mai ales articolele antisemite și antimaghiare. Rezumatul a fost tradus și în limba maghiară și publicat în Cațavencu Internațional. Tot tata a avut de tras și după articolul ăsta, semnat cu numele meu în varianta românească și cu Peter Andras Hilleriny (parcă) în varianta maghiară. Pe el îl trezeau telefoanele la 2-3 noaptea și el prelua direct înjurăturile și acuzațiile de trădător și boanghină pe care le aruncau fanii lui Vadim.
Scuze, tată, chiar ai avut un an greu în 1991.
Am citit din scoarța în scoarța, de la apariție pana la războiul din Jugoslavia, când m-am enervat ca făceați propaganda și nu am mai cumpărat. Nu îmi mai aduc aminte chiar toate numerele astea speciale despre care povestesti. Dar, ce vreau sa îți spun, îți țin minte semnătura de atunci și, deși suntem de aceeași vârstă, am fost întotdeauna convins ca ești „om mare”.