Noaptea de 25 spre 26 septembrie 1991 a fost una agitată în București. Unii dintre mineri încercau să scape cu fuga prin cartiere de a căror existență habar nu aveau. Alții o luaseră la pas spre Piața Romană, Universitate și mai departe, spre Piața Unirii, fugind de jandarmii din Piața Victoriei. Pe axul ăsta au fost și câteva întâmplări amuzante.
De fapt, multe chestii s-au întâmplat în Piața Universității, locul pe care, cu un an înainte, minerii veniseră să-l curețe de golani.
Prin gangurile blocului „Dunărea“ s-au format și s-au destrămat, toată noaptea, cupluri de-o oră-două. Poate mai puțin. Fetele inimoase ale Bucureștiului se dădeau de bunăvoie și gratis cuceritorilor din Valea Jiului. Pe 26, înspre prânz, puteai să le vezi defilând pe bulevard, la brațul cuceririi de-o noapte, accesorizate cu căști de miner, lămpaș și, uneori, câte-o pufoaică plină de sudoare și praf de cărbune. Vesele, păreau foarte mândre. Sexul grăbit, ajutat de alcool din belșug, restabilise pacea între o parte a Bucureștiului și cei care în 1990 îl făcuseră praf.
În fața hotelului Intercontinental, adăpostindu-se de petardele lacrimogene sub enormul paralelipiped de deasupra intrării, un grup de mineri se holbau la vitrinele mari ale hotelului, care mai păstrau ceva din stupizenia shop-ului pe valută pe care-l adăpostise până în 1989 sau pe care, poate (nu mai țin minte), încă-l mai adăpostea. Un miner mai informat, care se dedase la consumul de presă post-decembristă, a urlat indignat înspre tovarășii săi: „Ortaci, știți cât costă o sticlă de șampanie la ăștia?“. „Cât?“, a întrebat unul mai curios. „20.000 de lei!“
În septembrie 1991, salariul mediu net ajunsese la 9.200 de lei. Un miner câștiga cam 18.000 de lei, iar oamenii din Valea Jiului erau obișnuiți să numească șampanie spumantele care umpluseră rafturile în rest goale ale alimentarelor în ultimii ani ai comunismului. O sticlă din acea băutură costa între 18 și 21 de lei până în decembrie 1989, iar în 1991 ajunsese, probabil, la peste 100 de lei.
„Cât, mă?“ „20.000 de lei!“ (Și, într-adevăr, atât costa la barul de noapte, asortat cu dansatoare exotice, o sticlă dintr-o banală Veuve Clicquot.) „Ei, futu-i!“, a răbufnit unul dintre mineri, repezind în același timp o bâtă ghintuită în vitrina hotelului. Ceva mai târziu, episodul a fost descris drept o mostră a cruzimii jandarmilor, care i-au împins pe bieții mineri în vitrina cu pricina, pe care au spart-o trăgând cu fumigene și lacrimogene. Adevărul, iată, e ușor diferit.
Spre zori, lucrurile s-au liniștit, iar minerii și-au găsit adăpost în diverse parcuri, pe unde nu i-a deranjat nimeni. Răsăritul soarelui i-a pus în mișcare. În doar câteva ore, bulevardele centrale ale Bucureștiului erau pline. Între Piața Victoriei și Piața Unirii se unduia un uriaș șarpe uman, în două direcții.
Bucureștenii se îmbrăcaseră de sărbătoare și nu se mai duseseră la serviciu. Acum se plimbau pe Magheru, curioși și veseli în același timp. Căderea Guvernului Roman plutea în aer. Cu o noapte înainte se discutase la Cotroceni și, de principiu, se ajunsese la un acord. Roman urma să plece.
La ora 12, Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului, anunță demisia cabinetului Roman. Strada e în sărbătoare. Voci timide cer mai mult, cer chiar capul lui Ion Iliescu. Dar nu sunt vocile minerilor, căci gurile lor sunt ocupate să-și sărute proaspetele cuceriri bucureștene.
Șarpele uman de pe Magheru și Calea Victoriei se încolăcește pe Dealul Mitropoliei, unde lumea s-a strâns pentru a-i însoți pe liderii minerilor la întâlnirea cu deputații. Miron Cozma și câțiva locotenenți intră în Camera Deputaților, iar restul, cărora Ion Rațiu le ținuse piept aproape singur, așteaptă.
În clopotnița catedralei mitropolitane/patriarhale s-a cățărat un miner. Din când în când, cam la fiecare cinci minute, se distrează lovind unul dintre clopote cu o imensă cheie fixă. Sunetul clopotului e straniu, dar nu întrerupe veselia generală.
În pridvorul Camerei, un miner cu dezvoltat simț artistic și-a scos cuțitașul și sculptează în bâta pe care a cărat-o cu el din Valea Jiului. Unii au trofee din bătăliile nopții și dimineții: scuturi, bastoane, căști de jandarmi. E pace în București, ticălosul de Roman a fost înlăturat de la putere, domnul Iliescu a făcut dreptate, bla-bla-bla.
Umblasem câteva ore împreună cu Ducu și cu Felix, printre mineri și printre bucureșteni. Era trecut bine de prânz, se făcuse cald și ne era sete. Ne-am retras înspre Hanul lui Manuc, cu un ocol pe la București Berlin, celebrul magazin de electrocasnice al începutului anilor ’90. Ducu s-a apropiat încet de un grup de mineri care se holbau la televizoarele color, videourile și aspiratoarele din vitrină. Așa, în treacăt, mi-a aruncat, peste umăr: „Băi, ce magazin și-a făcut și Petre Roman!“. Am plecat repede, văzând privirile sălbatice din ochii minerilor. Din fericire, gluma asta crudă nu s-a lăsat cu geamuri sparte.
La Hanul lui Manuc, berile comandate au întârziat mai bine de o jumătate de oră. În timpul ăsta ni se mai alăturaseră și Moțoc, și încă vreo doi colegi. Dar berile tot nu veneau. Așa că Ducu, tot Ducu, s-a dus nervos spre locul de unde ar fi trebuit să izvorască halbele și a început să urle la chelneri. Nu mai țin minte decât că, la final, le-a aruncat un decisiv „Comuniștilor!“, după care ne-a făcut semn să plecăm.
Când ne-a văzut că ne-am îndepărtat suficient, unul dintre chelneri și-a făcut curaj și a urlat după noi: „Feseniștilor! Chem minerii să vă rupă!“.
