Cațavencu fusese o publicație simpatică, dar fără vreun impact deosebit. Cumva, se pierdea pe tarabe. Avea, constructiv, o doză de neseriozitate. Nu pot să explic nici de ce și nici cum se întâmpla asta, dar cert e că puțină lume lua revista în serios. Poate că nici n-avea de ce, pentru că, în mod cert, nu ne găsiserăm identitatea.
Academia Cațavencu însemna, cu siguranță, trecerea într-o fază nouă, intrarea într-o altă ligă. Revista avea o structură, în sfârșit, mai multe rubrici fixe și începea să arate într-un fel.
Pe 10 mai 1991 se lansase Cotidianul, ziarul fondat de Ion Rațiu. Ziarul intrase pe piață împreună cu cea mai modernă tipografie din Bucureștiul acelor vremuri, Tiporex. Offset curat, rotativă de viteză mare, computere… Academia Cațavencu a ieșit, de la primul număr, la Tiporex, iar lucrul ăsta se vedea. Tiparul era impecabil, fotografiile aveau o claritate pe care presa românească n-o prea vedea pe vremea aia. Brusc, lumea descoperea o publicație diferită. Pentru noi nu era chiar atât de diferită, dar, în realitate, între Cațavencu și Academia Cațavencu legăturile erau, pe zi ce trecea, mai firave. Sigur, erau oamenii, dar, cum-necum, aceiași oameni făceau ceva parțial asemănător, deși complet diferit.
Mai era și semnătura lui Dinescu. Azi putem recunoaște că ea a contat foarte mult, dar ani întregi asta a fost pentru noi un mare motiv de frustrare. Noi făceam revista, noi făceam cele mai tari investigații ale epocii, noi eram ăia cu umorul, noi făceam satiră politică destul de fină, noi eram ăia cu inovațiile, dar foarte mulți oameni ne considerau „băieții lui Dinescu“. Pentru că Mircea era acolo, începuseră să ne citească în mod constant și „prietenii lui“, intelectualii. În octombrie 1991 începea cu adevărat ceea ce avea, în doar câțiva ani, să se numească „fenomenul Academia Cațavencu“.
Eu scriu acum la plural, de parcă aș fi fost deja un membru de bază al echipei. Dar nu eram. Eram doar un puști în căutarea redacției.
După semi-eșecul primei întâlniri cu secretara lui Mircea, am suferit în tăcere, gândindu-mă și eu că M.D. are un cuvânt de spus în redacție și că, iată, textele mele nu se ridică la înălțimea exigențelor poetului național. În definitiv, omul era la ora aia președintele USR. Dacă nici el nu se pricepea la scriitură…
Norocul meu că începuse sezonul balurilor bobocilor pe la diverse facultăți. Eu eram, vă reamintesc, elev în clasa a XI-a, deci nu prea aveam ce căuta pe la balurile studenților boboci. Doar că un văr de-al mamei, aflat la vârsta facultății, era extrem de implicat în Liga Studenților de la una dintre facultățile bucureștene și, mai ales, implicat în organizarea de diverse spectacole și baluri. Nu puteam, așadar, să lipsesc de la Balul Bobocilor din acel an. Pe lângă invitația la spectacol, mai aveam și ușa deschisă la sala unde se organizase protocolul pentru artiști. Ceea ce, de fapt, era mai important pentru mine decât desemnarea unei miss „Facultatea X“ 1991.
Mi-am dat seama de lucrul ăsta atunci când i-am văzut pe scenă pe cei de la DAB. De fapt, știam de la vărul mamei că vor veni cei de la DAB, trupa de umor despre care am mai scris aici și din care făcea parte Ducu Hâncu. Așteptam momentul lor și așteptam, mai ales, să merg în spate, la protocol, și să stau de vorbă cu Ducu. Am lăsat-o pe prietena mea singură în sală, să se bucure de show-ul lui Vali Sterian, iar asta a fost ceva ce aș putea numi minimum o indelicatețe. Dar credeam că doar trec să-l salut pe Ducu și mă întorc repede. N-a fost chiar așa, iar scurta discuție cu Ducu a durat mult mai mult decât mă așteptam. Dar a fost benefică. Adică am aflat care este rolul lui Mircea în redacție, că nu are vreun cuvânt de spus asupra conținutului editorial și, mult mai important, am aflat adresa cea nouă a redacției. Care era pe undeva prin clădirea fostului ARLUS, vizavi de ambasada SUA. Faptul că balurile bobocilor se organizau în timpul săptămânii, în funcție de programul trupelor, mi-a fost de mare folos. A doua zi eram la ARLUS, în redacție, ascultându-l pe Felix cum negociază cu Dan Nicolici majorarea tirajului, promițând niște dezvăluiri care meritau mai mult de 20.000 de exemplare.
