Eu povestesc des, cui are politețea să mă asculte, că, în cei 33 de ani de când am început să fac presă, nu prea am folosit o legitimație de presă. Nici n-am prea avut, decât ocazional. (Apropo de povestit: sunt în stare, spre exasperarea apropiaților mei, să spun de mai multe ori aceeași poveste. Uit că am mai spus-o și, luat de val, plictisesc auditoriul cu aceleași și aceleași întâmplări, deseori lungi, alambicate, nu neapărat interesante. S-ar putea să repet această meteahnă și în acest serial, deși încerc din răsputeri să nu o fac. Îmi cer scuze anticipat.)
Și totuși, atunci când aș fi avut nevoie de o legitimație, mai ales ca să ies dintr-o situație neplăcută, n-am folosit-o la timp, deși o aveam.
S-a întâmplat în 1992, în noaptea balului Academiei Cațavencu. Balul fusese, așa cum aveau să fie toate, de-a lungul timpului, în mijlocul săptămânii. A doua zi aveam ore, de dimineață, pentru că eram elev, încă, în clasa a XII-a. De asta și, poate, pentru că eram prea puști, n-am luat parte la vreun after-party, dacă a fost vreunul. Nu m-am întins cu ceilalți colegi la vreo bere târzie, nu nimic. M-am grăbit să prind ultimele autobuze ca să ajung acasă, la capătul Titanului, acolo de unde, atât în zilele senine, cât și în cele întunecate, se vedea câmpul cu grâu, imediat după ce se termina blocul.
Redacția nu avea, la momentul ăla, decât o mașină și un șofer: maestrul Gabi Preutu, la volanul unei Dacii despre care se spunea, nu știu de ce, că ar fi fost în flota lui Ceaușescu. Ideea că mașina aia m-ar fi putut duce pe mine acasă, după bal, era atât de absurdă, încât nici nu mi-am pus problema. Bani de taxi, se vede treaba, nu prea aveam, nu știu de ce. Așa că soluții de a ajunge din Calea Victoriei în Titan nu o reprezentau decât autobuzele.
Cum-necum, am prins, la Rosetti, ultimul 311 spre casă. Aproape gol încă de la început, s-a golit complet pe parcurs. Fusese o zi lungă, obositoare, probabil fusese și scotch la bufet, așa că, legănat de Ikarusul galben, unguresc, am adormit. În loc să cobor la Macaralei, cum ar fi trebuit, am coborât la ultima stație, la poarta Uzinei „23 August“, două stații mai departe decât stația de destinație. M-a trezit șoferul autobuzului, ușor ironic, spunându-mi că până acolo am plătit și că mă roagă să cobor, că el se retrage.
Buimac, destul de, am reușit să-mi dau seama că drumul meu spre casă s-a lungit mai mult decât mi-aș fi dorit, așa că am luat-o voinicește la pas, strângându-mi în spate rucsacul cu care plecasem dis-de-dimineață spre liceu.
N-am mers cine știe ce că, de nicăieri, în fața mea a apărut o patrulă formată dintr-un tânăr subofițer de Poliție și un jandarm înarmat, militar în termen. Așa se umbla, încă, în patrulare, în 1992. Am fost oprit, destul de politicos, dar ferm, și legitimat. Am scos buletinul, i l-am dat polițistului și acesta l-a răsfoit tacticos, până la ultima pagină. Pe care o transformasem, încă de prin 1991, în mini-agendă telefonică.
Văzând acest sacrilegiu, tânărul polițist m-a anunțat că ce am făcut eu este ilegal, iar el este nevoit să-mi anuleze buletinul. A și scris mare și apăsat, pe fiecare pagină, „ANULAT“ și a semnat. După care, pentru că eram din ce în ce mai suspect, m-a pus să-i arăt tot ce aveam în rucsac.
Și am început să-i prezint conținutul: manual de limba română, clasa a XII-a; caiet studențesc cu comentarii la limba română, clasa a XII-a; manual și caiet de franceză, clasa a XII-a; Les fauxmonnayeurs, de André Gide, și Les illusions perdues, de Balzac; deodorant și parfum bărbătești, periuță de dinți și pastă…
În momentul ăsta, ușor nervos, polițistul s-a răstit la mine: „Ce-ai, dom’le? Îți arde de glume? Parcă ai fi la Cațavencu…“.
De-abia atunci m-a lovit realitatea. Am ridicat capul înspre el (căci mă aplecasem ca să scotocesc în rucsac) și i-am zis, timid: „Păi, chiar sunt. Chiar sunt la Cațavencu“. Și i-am întins legitimația de ziarist.
A luat-o, a studiat-o pe toate părțile și s-a uitat încurcat la mine: „Aaah, îmi pare foarte rău. De ce n-ai spus? Că nu-ți mai anulam buletinul…“.
Am folosit buletinul ăla, pe care scria „ANULAT“, încă mulți, foarte mulți ani. Mi-am făcut pașapoarte în baza lui, mi-am luat permisul de conducere, l-am folosit pentru contracte și multe altele. L-am schimbat greu, greu de tot, la vreo trei-patru ani după ce expirase.
