În pat cu redacția – episodul 39–

O singură dată, țin eu minte, ne-a rugat Mihai Cârciog ceva legat de conținutul editorial al revistei. Ne-a rugat, nu ne-a impus, nu ne-a forțat, nu și-a folosit statutul de acționar principal. Nici nu putea, de altfel, contractual. Contractul de asociere dintre Așezământul Cultural Academia Cațavencu, Mircea Dinescu și trustul Expres prevedea că deciziile se iau prin vot. Fiecare parte avea un singur vot, indiferent de numărul de acțiuni. Astfel, trustul Expres/Mihai Cârciog avea un singur vot, deși deținea 59% din revistă, Mircea avea un vot, noi aveam un vot. Dar nu s-a ajuns niciodată în situații în care să se voteze ceva legat de politica editorială. Pur și simplu nu s-a pus problema. Nici Cârciog și nici Dinescu (era, pe hârtie, directorul revistei) nu s-au băgat, nu ne-au deranjat.

Totuși, prin 1993, spre sfârșitul verii, parcă, înainte de balul despre care am povestit deja, nea Mihai ne-a rugat să ne întâlnim cu Adrian Năstase. Președinte al Camerei Deputaților, la vremea aia, Năstase ajunsese într-un punct în care îl disperau, deja, toate aluziile din Academia Cațavencu.

Totul pornise încă de pe vremea lui Cațavencu Incomod, când, fără a semna textul cu pricina, Biju scrisese un articol bazat pe informații venite de la editorul unui ziar românesc din SUA. Era o poveste mai lungă, care apăruse parțial și în Lumea Liberă (ziarul cu pricina) și vorbea despre tatăl lui Năstase, despre tinerețea nomenclaturistă a acestuia din urmă și despre presupusele sale înclinații gay (termenul bisexual era prea puțin folosit în acea vreme). Poveștile despre tatăl lui Adrian Năstase, căsătoriile sale cu fiicele unor potentați comuniști, toate astea erau adevărate, verificate și confirmate. Partea cealaltă a poveștii avea o importantă componentă de bârfă, fiind complet neverificabilă. Dar suculentă și facil utilizabilă într-un tip de umor mai grosier, poate, dar apreciat de o societate homofobă. Dacă am face astăzi glumele pe care le făceam atunci, am fi lapidați pe Calea Victoriei, la Gay Pride, de vestale mustăcioase înveșmântate în curcubeu. În anii ’90, însă, problema nu se punea așa.

Întâlnirea cu președintele Camerei Deputaților a avut loc într-o sală retrasă de la Cazino Victoria (casa Dimitrie Cesianu, de la intersecția Căii Victoriei cu bulevardul Dacia, fost sediu al legației Germaniei, fost sediu al Teatrului „Constantin Tănase“). Nu mai știu dacă la întâlnire a luat parte și Mihai Cârciog, dar tind să cred că da. Adrian Năstase a fost sigur, iar din partea redacției au fost Doru, Mircea Toma, Felix, Sorin Vulpe (aflat pe final de vacanță în țară) și eu.

„Nici nu știu despre ce o să discutăm. Voi nu mai scrieți nimic, practic. Sunt doar aluzii, ba chiar ați ajuns la nivelul de meta-aluzii.“ Așa a început întâlnirea, care a durat vreo două-trei ore.

Nu-i vorba că ne-am fi înduioșat, nici chiar în momentul în care Adrian Năstase ne-a relatat că unul dintre fiii săi (Mihnea sau Andrei, nu țin minte care) a venit de la școală cu următoarea problemă: „Tati, ce înseamnă aia homosexual? Dacă nu vrei să-mi spui o să o întreb pe doamna învățătoare…“.

Doru avea o propunere: dacă Adrian Năstase se angajează și ne promite că va fi un vector activ în democratizarea României, noi încetăm orice aluzie, meta-aluzie, orice. Poate părea naiv azi, poate era naiv și atunci, dar era dreptul nostru constituțional de a fi naivi și de a visa la chestii de genul ăsta. Așa ne-am format ca grup, ca publicație: pe naivități, idealuri, încăpățânare și, pe alocuri, încrâncenare.

Noi am fost cinci, el a fost singur și ne-a făcut față cu brio și cu eleganță. O lecție. Un om care era deja foarte puternic voia să obțină ceva de la noi și a făcut-o foarte abil, fără să amenințe, lăsând chiar impresia că, până la urmă, ne face o favoare. De la întâlnirea aia au început negocierile pentru bal. Speram să înceapă și cele pentru democratizarea României. Adrian Năstase din perioada 2000-2004 ne-a demonstrat că nu. Dar atunci eram doar în 1993.