Să spunem că în redacție funcționa un foarte complex sistem de check and balance. Nu doar că decizia era împărțită în așa fel încât puterea să nu poată fi exercitată, arbitrar, de către o singură persoană, dar ne verificam mereu între noi, cumva pentru a fi mereu în formă. Mai erau câteva chestii cu care încercam să fim cât mai grijulii cu putință: corectura textelor din revistă și plasarea corectă a pozelor și a textelor (bule și șapouri).
Pe lângă o echipă de doi corectori, mai aveam, în fiecare săptămână, un responsabil de număr și un cap limpede. Mă rog, nu prea știam noi nici atunci care sunt atribuțiile exacte ale fiecăruia, de ce erau doi, dar, desigur, era mai bine să fie doi. Ca să nu ne supărăm între noi și să nu considerăm chestia aia cu „responsabilul de număr“ vreo mare demnitate, care să ni se urce la cap, toți ajungeam, prin rotație, responsabili de număr, toți ajungeam, tot prin rotație, cap limpede.
Prin 1993, deja, paginarea se făcea la noi în redacție, în cămăruța aia de la USR. Încă nu furaserăm cu totul echipa de tehnoredactare de la Tiporex, doar le împrumutam pe fete pentru ziua de luni. Urma să vină și marele pas al propriului departament de tehnoredactare, dar mai era până acolo.
Așadar, paginarea se făcea la noi. De scanat pozele încă nu le scanam la momentul ăla, așa că aveam o procedură complicată legată de poze și de textele de pe poze.
Fotografiile care urmau să intre în revistă erau măsurate cu rigla, se calcula cu cât trebuie reduse pentru a intra în spațiul destinat lor în revistă, procentul respectiv era scris pe spatele pozei și așa plecau alea în tipografie. Bulele și șapourile erau printate pe niște A4 banale, la imprimantă. Responsabilul de număr și capul limpede puneau printurile cu bulele la un loc cu pozele și plecau, când totul era gata, la tipografie, ducând cu ei și printurile cu paginile revistei.
Pozele erau trimise la laboratorul foto, ca să fie micșorate sau mărite în conformitate cu procentul scris pe spate. Veneau de la laborator și erau lipite pe printurile cu paginile. Între timp, cu niște forfecuțe, noi decupam bulele și șapourile pe care ne chinuiam apoi să le găsim locul în revistă și să le lipim pe pozele potrivite. Tăiate mai colțuros, mai strâmb, după posibilități, bulele și șapourile erau primele citite în revistă, în mod cert nu pentru aspect. Desigur, după ce lipeam alea pe poze, tot montajul pleca din nou la laboratorul foto, se făceau filmele care se transferau pe plăcile tipografice și aia era.
Ei bine, într-o seară eram de serviciu (responsabil de număr + cap limpede) eu și Ivanciuc. Care ce eram în noaptea aia nu mai știu.
Ajungem în tipografie, pe la 2-3-4 dimineața, rupți de oboseală. Tăiem bulele și șapourile cu forfecuțele, le lipim pe pozele întoarse de la laboratorul foto, până când descoperim că lipsea o poză, tocmai la „Cuvântul care…“. Căutăm ca nebunii poza cu pricina și n-o găsim. Telefoane mobile nu existau. Telefonul fix era inutil, că nu mai era nimeni în redacție. Șoferul urma să vină să ne ia de la tipografie pe la 5-5,30, nu puteam să-l așteptăm și nici nu aveam cum să-l anunțăm. Bani de taxi nu aveam, că era cu câteva zile înainte de ziua de salariu…
Așa că, în cele din urmă, cu inima mică, am găsit în tipografie, așteptând să fie montată, o revistă militară. Un soi de Observator Militar, așa ceva. Printre materialele lor am dat peste o poză neutră, care se potrivea pe formatul pozei de la „Cuvântul care…“. Am pus poza aia și am trimis revista la tipar.
A doua zi, în redacție, ne-am încasat săpuneala de rigoare, am primit niște penalizări usturătoare, dar tot n-am lămurit misterul dispariției pozei. Pur și simplu, nu era nicăieri, ba parcă nici nu fusese vreodată.
După aproximativ o săptămână, căci cam așa mergea poșta, au început să sosească la redacție scrisori de la cititorii care semnalau ciudățenia cu poza respectivă. Când s-au strâns vreo 15-20 în care primeam laude pentru subtilitate, în care oamenii ne spuneau „Bravo, ce tare, am râs mult când m-am prins de glumă! Foarte subtilă ideea să puneți acolo un Hercules C-130! Bravo!“, ne-am dus în plenul redacției cu ele și am solicitate primă pentru lovitura editorială a lunii. Am primit. Din nefericire pentru noi, primele au fost egale cu penalizările. Mă rog, nici așa n-a fost chiar rău…
De ce la unele articole sunt mentionati autorii, la altele nu? De exemplu…as fi curios cine a scris seria de articole din categoria „Istorie”… (cele cu Mackensen si Take Ionescu :)))) ) de prin anii 2015-2019. Nu de alta, dar sunt geniale. 🙂
Undeva prin primele episoate (10-20) si chiar mai tarziu, autorul ne dezvaluie de ce se foloseau pseudonime (mai ales alea cu Platon si Aristotel) – practic, uneori nu erau atat de multi autori, alteori rubricile erau scrise prin rotatie, iar in alte ocazii pur si simplu autorii au crezut de cuviinta sa se protejeze dupa scutul pseudonimelor mai mult sau mai putin amuzante.