În pat cu redacția   – episodul 50 –

Facem un salt în timp, din ’96-’95 până în 2000. Pentru că este vorba tot despre Cornel Ivanciuc.

Suntem în anul 2000, așadar. În ultima zi de luni înainte de al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale.

Ne pregătiserăm, cel puțin teoretic, pentru momentul ăsta. Cornel, care era, în continuare, șeful Biroului/Departamentului de Investigații, fusese rugat, cu mult înaintea turul I, să pregătească un material despre Vadim Tudor, pentru pagina 3. Dar ceva serios, poate chiar o bombă, care să poată face diferența în cazul în care Vadim ajunge în turul al II-lea. Cel mai probabil cu Iliescu. Ceea ce s-a și întâmplat.

Cornel, care era din ce în ce mai dezinteresat de munca lui, a scris o labă de text. O compilație de informații apărute în presă de-a lungul vremii. Nimic serios, nici pe departe bomba la care speram noi. A dat textul, destul de târziu după prânz, și, considerând că și-a făcut treaba, ne-a spus că el ar pleca acasă.

Era, totuși, devreme. Nu era, cred, nici măcar 6-7 seara. Ziua de luni ținea, pe vremea aia, la noi, până marți, pe la 3-4 dimineața. Iar ziua aia era chiar o zi grea, ultima dinaintea unui al II-lea tur de prezidențiale complicat. Mai erau multe de făcut, mai erau materiale de scris, mai era…

Așa că atunci când l-am auzit pe Cornel că el vrea să plece acasă, că și-a făcut datoria, m-am enervat brusc. I-am zis să mai stea puțin, că a apărut ceva, și m-am dus în biroul meu. Da, pe vremea aia aveam birou. Eram secretar general de redacție și aveam un birou pe care-l împărțeam cu Tudor Octavian și cu Viorel Moțoc. Asta doar lunea, când citam amândoi (eu și nea Tataie) textele și stabileam care merită să intre în ziar și care nu. În restul săptămânii era biroul meu și numai al meu, în care mai intra Bill să-și lase rucsacul.

M-am dus așadar în birou, am fumat o țigară și am băut o bere, pe repede înainte, după care m-am întors în sala mare a redacției, unde Cornel aștepta, pregătit de plecare. De obicei ar fi stat în biroul lui de șef al investigațiilor, birou pe care-l împărțea cu Mircea Toma. Dar în ziua aia nu mai avea chef de muncă, așa că aștepta în redacția mare, uitându-se la televizor.

Mircea, nu știu de ce, era și el acolo. Și mai erau câțiva dintre puștii care nu aveau treabă la ora aia. Am intrat, m-am dus la Cornel și i-am șoptit confidențial, astfel încât să fiu sigur că mă aude toată lumea: „Cornel, n-ai prin sertare vreo anchetă? Ceva pregătit pe care să-l putem băga în locul materialului cu Vadim?“.

„Da’ de ce?“

„Păi, e posibil să nu mai băgăm aia cu Vadim. Și trebuie să înlocuim cu ceva…“

„De ce să nu mai publicăm aia cu Vadim?“

„Nu pot să-ți spun acum. Nu e nimic sigur. Dar s-ar putea să fie nevoie de alt material. Ai ceva în rezervă?“

„Am, dar trebuie scris.“

„Păi, apucă-te și scrie…“

„Nu. De ce să scriu? De ce să nu intre aia cu Vadim?“

„Bine, uite, îți spun: a sunat Vadim și a zis că a aflat de materialul scris de tine. Nu știu cum, nu știu cine din interior s-a spart, dar a aflat. Și a zis că ne dă 50.000 de dolari dacă nu publicăm materialul. Deci ai cu ce să-l înlocuim?“