În pat cu redacția – episodul 51 –  

50.000 de dolari însemnau o grămadă de bani, în 2000, pentru redacția Academiei Cațavencu. În 2024, pentru redacția Cațavencii, câtă mai este ea, suma asta ar fi echivalentul comorii piraților. Dar, revenind, erau bani mulți atunci. Cam ăsta era profitul anual al revistei, în condițiile în care mai vindeam încă peste 80.000 de exemplare săptămânal și de vreo patru ani aveam și publicitate.

Cornel a mușcat imediat, s-a dezechipat și s-a dus în biroul lui să se apuce de scris. Mircea s-a uitat lung și întrebător la mine, eu am făcut un gest de lehamite din mână și ne-am înțeles fără să mai spunem nimic. În câteva minute și uitasem de Ivanciuc, pentru că mai erau o groază de lucruri de făcut.

Mi-am amintit de el după vreo oră jumate-două, când a venit cu noua pagină 3. Dacă aia cu Vadim la care muncise, chipurile, vreo lună era un fâs, asta, de rezervă, era vai de mama ei. Avea, însă, numărul de semne necesar.

Lucrurile deveneau serioase. Probabil că ar fi trebuit să-i spun atunci că e vorba despre o cioacă. Dar, dincolo de faptul că aș mai fi întins-o puțin, nici n-am apucat, pentru că din Cornel a țâșnit foarte rapid întrebarea care-l frământa cel mai mult: „Și cum or să se împartă banii?“. „Păi, conform procentelor fiecăruia“, am răspuns eu, nepregătit.

„Cum adică? Și ăla care a scris materialul, datorită căruia dă ăla banii, nu ia mai mult?“ O întrebare pertinentă, de altfel. Doar că noi n-aveam proceduri pentru modul în care se împart banii din șpăgi, boturi, pentru că șpăgile și boturile erau motiv de excludere din redacție. Nu eram bogați, nu aveam nici pe departe cele mai mari salarii din presă, dividendele acționarilor-fondatori erau aproape ridicole, la nivelul unei treimi din venitul lunar al vreunei vedete din media. Nu de azi, ci chiar din vremea aia. Mai câștigam, muncind ca apucații, din proiecte speciale: almanah sau bal. Unii mai aveau încă un job sau două, mai existau colaborări punctuale și cam astea erau sursele noastre de venit. Să luăm bani pentru a scrie sau, mai ales, a nu scrie ceva era exclus. Eram, nucleul revistei, doar zece oameni. Ne știam de multă vreme, iar jumătate dintre noi lucram în mod constant cu informații. Nu era nevoie să completăm declarații de avere. Am fi știut imediat dacă vreunul dintre noi cheltuiește mai mult decât încasează în mod legal.

L-am pus pe Cornel pe hold și l-am rugat să aștepte un răspuns, dar fără să facă valuri, că mă duc eu să lămuresc lucrurile. Și m-am dus în camera „bulelor“, unde era și Doru, redactor-șef la vremea aia, ca și azi, și unde erau și ceilalți membri ai Senatului A.C. care se mai aflau la redacție în acel moment. Le-am spus ce am comis și am întrebat dacă să-l dezamorsez pe bărbos sau nu. „Nu, mă, lasă-l așa. Spune-i și tu că întâi ia el 10%, iar după aia, ce rămâne, se împarte conform acțiunilor. O să ia Moțoc prea mulți bani de pomană, dar asta e.“

L-am găsit pe Cornel în sala mare a redacției și, deși pe el îl rugasem să nu facă valuri, eu i-am dat răspunsul cu public, fără să mă feresc: „Cornele, s-a stabilit așa: când vin banii, mai întâi iei tu 5.000, iar restul se împarte la toți, în funcție de procentele din firmă“. „Și îi luăm în seara asta?“, îi luceau ochii șefului Biroului de Investigații. „Da, Cornele, cum vine ăla cu banii, îi împărțim și aia e!“ Și am plecat la ale mele, uitând iar de Cornel, pentru încă o perioadă. Nu pentru mult timp, însă.

Treceam pe lângă bucătărioara redacției, unde Marius Borțea și Dragoș Mușat (pe care cei mai mulți dintre cititori îl știu drept „Tetelu“) se retrăseseră ca să rescrie și să facă publicabil editorialul lui Florin Călinescu. Ajuns vedetă PRO TV și câștigând foarte bine, Florin își făcuse o dambla: cumpărase o parte dintre acțiunile lui Dinescu, în 1998 – 3%. Și se încăpățânase să scrie el un editorial. De fapt, nu-l scria el, ci Mihai Găinușă, care, pe-atunci, scria pentru Chestiunea Zilei. Iar Borțea și Mușat rescriau, în fiecare zi de luni, ce scria Găinușă și semna Călinescu, pentru a avea un editorial, totuși, publicabil.

Așadar, Marius și Dragoș stăteau la o masă, încercând să rescrie capodopera călinesciană. Și nu o rescriau, pentru că erau triști, dezamăgiți. Nu mai știu care dintre ei aproape că plângea. „Ce-aveți, mă?“ S-au codit, s-au învârtit, au dat-o de gard, dar, până la urmă, au răbufnit: „Băi, Patrick, dacă și la Academia Cațavencu se întâmplă din astea, dacă și voi luați bani ca să…“. I-am liniștit, după ce m-am asigurat că nu e Cornel prin zonă. Le-am spus că nu e decât o farsă, că nu dă nimeni nici un ban și nu ia nimeni nici un ban. Dar văzuseră macheta noii pagini 3, că dusesem lucrurile până acolo încât paginasem o falsă pagină 3 și i-o dădusem lui Ivanciuc la corectură. „Da, mă, e doar o farsă. Nu se întâmplă așa ceva, stați liniștiți. Hai, terminați textul ăla, că așteaptă tehnoredactarea…“

Se făcuse târziu. Cornel vorbise de nenumărate ori cu soția lui, noua lui soție, explicându-i că întârzie, dar o face cu un motiv bun. Nu, nu putea să-i spună la telefon de ce, dar îi dăduse un indiciu: o să poată să-i ia haina aia de blană…

De fiecare dată când mă vedea prin sala mare a redacției mă întreba dacă a venit ăla sau dacă a mai dat vreun semn. Îi explicam că așteptăm. L-a întrebat și pe Doru, care i-a răspuns la fel. Trecuse de mult de miezul nopții. Cred că era 1-1,30. La „bule“ mai era de lucru, dar, altfel, redacția era cam goală. Până la urmă, văzând că Ivanciuc aproape că adormise cu capul pe birou, m-am dus la el și i-am spus că nu mai vine nimeni cu banii de la Vadim.

„Ceee, ne-a dat țeapăăăăă!“

„Nu, mă, că băgăm ancheta aia, nu-i problemă.“

„Păi, da, da’ trebuie să vină cu banii ăia. Ce plm e asta? Suntem proștii lui?“

A înjurat fără să se repete vreo câteva minute.

Până la urmă, mi-am făcut curaj: „Cornel, să știi că n-a fost niciodată vorba să luăm 50.000 de dolari de la Vadim ca să nu mai publicăm textul ăla!“

„Cum adică? Ce vrei să spui?“

„Vreau să spun că am inventat eu asta. Să nu te superi!“

Și am fugit.