Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

În pat cu redacția – episodul 52 –

Zoom În pat cu redacția – episodul 52 –

Avuseserăm parte de o glorie prematură. Loviturile de tiraj de pe vremea lui Cațavencu Incomod făcuseră din unii dintre noi niște mici celebrități. Academia Cațavencu a fost o etapă nouă, unde a trebuit să o luăm de la capăt, cu tirajele precaute ale lui Dan Nicolici. Veneam de la vârfuri de 500.000 de exemplare la o constantă de 20.000 de exemplare săptămânal. Nu eram fericiți absolut deloc. Dar a fost o etapă scurtă. Dacă la finalul lui 1991 atâta tipăream, 20.000 de exemplare, în 1992 și 1993 am crescut constant și am continuat să creștem. În 1996 vindeam 120.000 de exemplare pe săptămână, ceea ce deja era enorm pentru o publicație care pornise ca publicație de nișă. Nu mai eram de multă vreme așa ceva.

De prin 1993-1994 începuse să se vorbească despre „fenomenul Academia Cațavencu“. Eram sau nu fenomen, îmi e greu mie să o spun. Eram, însă, altceva, așa că, sigur, ieșeam în evidență.

Celebritatea asta, mai mult sau mai puțin justificată, a dăunat rău unora dintre noi. Nu tuturor, dar celor mai slabi cu siguranță. Printre foștii mei colegi sunt unii care nu au revenit nici azi cu picioarele pe pământ. Nu făceau mare lucru nici pe vremea aia, erau maeștri în a-și însuși meritele altora și, pe măsură ce noi ne-am împrăștiat în cele patru zări, nu prea au mai avut ce merite sau realizări să-și mai atribuie. Dar ei continuă să se considere buricul Pământului, în baza câtorva texte mai reușite scrise în urmă cu aproape două decenii.

Despre mine știu sigur că îmi datorez cariera și evoluția profesională acestei reviste. Da, e drept, am și muncit foarte mult de la 15 ani și mai muncesc și azi. Dar dacă n-ar fi existat această platformă, această oază de nonconformism jurnalistic și de libertate totală, mi-ar fi fost mult mai greu. La 20 de ani eram deja în unul dintre vârfurile carierei mele jurnalistice, iar la 27 de ani mă retrăgeam din presă – pentru totdeauna, credeam eu – după ce făcusem tot ceea ce puteam să fac în zona asta și după ce lăsasem deja suficiente urme pentru a nu-mi fi rușine.

Am plecat din redacție la sfârșitul lui 2001 și m-am întors la începutul lui 2010. Am pierdut o mulțime de lucruri și, mai ales, o grămadă de bani. Dar nu îmi pare cu adevărat rău. Pentru că am plecat, atunci, fiindcă nu mă mai simțeam prea bine. Nici, neapărat, prea liber.

Am pierdut niște lucruri, inclusiv din punct de vedere financiar, am câștigat altele. Am mai învățat câte ceva, am reușit, pe alocuri, să performez în alt domeniu, ceea ce mi-a prins și îmi prinde bine.

Dar cred că perioada care ne-a format cel mai tare pe toți, ne-a definit și ne-a marcat definitiv este cea dintre 1992 și 2000.

Voi reveni la ea, după ce am divagat câteva săptămâni, pentru că merită. Oricum, a fost și cea mai bună perioadă a Academiei Cațavencu.

Citeşte mai multe despre:

4 comentarii

  1. #1

    Parcă și criticabilii erau mai de soi, este?

  2. #2

    Indubitabil erati un fenomen. Eu va consider si azi. Si pe voi si pe rebelii de la ” Kamikaze”. Poate candva, ne povestiti cum s-a produs schisma.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Editoriale
bijuterii argint