În pat cu redacția – episodul 53 –

Ne întoarcem pe la jumătatea ultimului deceniu al secolului XX, perioadă plină, în care încă nu obosiserăm și în care făceam, încă, o mulțime de trăsnăi.

Suntem, așadar, în martie 1995. Ion Iliescu e la al doilea mandat, Adrian Năstase este președintele Camerei Deputaților, Nicolae Văcăroiu este prim-ministru, iar Academia Cațavencu este revista săptămânală care a pus pe jar SRI-ul.

Da, o revistă cu zece redactori mari și alți câțiva colaboratori fideli, cu un tiraj de peste 100.000 de exemplare, speriase ditamai serviciul de informații al țării, serviciu care încă nu se curățase de cei câteva mii de securiști pe care-i moștenise de la fostul regim.

În martie, pe 26, este ziua de naștere a SRI. După ce, în lunile de după revoluție, nimeni nu mai voia să audă de Securitate, de ofițeri de informații și de alte drăcii din astea, sistemul se simțea orfan. Așa că, după incidentele sângeroase de la Târgu Mureș, de care Securitatea nu este nici pe departe străină, politicienii de la putere au profitat imediat și au susținut înființarea unui serviciu național de informații. Așa a apărut SRI, pe 26 martie, cum spuneam.

În 1995 se împlineau cinci ani de la înființarea SRI, iar lucrul trebuia marcat cum se cuvine, printr-o ceremonie urmată de o masă fină.

Pe noi nu ne invitase nimeni, desigur. Dar noi am considerat, mereu, că faptul că Academia Cațavencu a fost menționată în raportul de activitate al instituției, la capitolul presiuni efectuate prin intermediul presei, este o invitație permanentă la toate manifestările publice ale instituției. Așa că, aflând de ceremonia ce urma să se țină la Grădiștea, în unitatea ce funcționa și ca școală pentru viitorii ofițeri de informații, ne-am urcat în mașina redacției și duși înspre încolo am fost.

Eu în față, Cornel în spate, iar la volan Gabi Preutu. N-aveam invitație, n-aveam legitimații, n-aveam nimic. Doar un ecuson de presă în geam, fără valoare reală. Ne mai lăsa câte un polițist în pace, la o abatere minoră, dar nimic altceva. Și totuși, nu ne gândeam cum urma să intrăm la serbarea de cinci ani a urmașilor Securității. Urma să ne dumirim noi la fața locului.

Pe drum spre Grădiștea, ne-a ajuns din spate o coloană oficială. Am recunoscut Mercedesul bej al președintelui Camerei Deputaților. Gabi simte și el oportunitatea și ne ținem după coloană. Cam greu, însă, pentru că noi aveam o Dacia break obosită, de care s-a tras îndelung peste un deceniu. Dar Gabi a făcut minuni. Am ajuns la poarta UM-ului sereist lipiți de mașinile din coloana lui Adrian Năstase. Și așa am și intrat pe poartă, fără să ne întrebe nimeni nimic.

A fost frumos, înălțător. Ceremonial cu popi, demonstrație de karate în sala de sport, Vasile Văcaru, care era președintele comisiei parlamentare de control al activității SRI, a căutat disperat o toaletă. După vreo cinci minute, care probabil i s-or fi părut o veșnicie, a fost îndrumat spre destinația corectă, în căminul studenților SRI. Asta a fost și piesa centrală a reportajului pe care l-am scris cu Cornel de la eveniment. Am făcut și o hartă, indicând pe ea drumul victorios…

După ceremonie și discursuri, toată lumea, inclusiv noi, s-a retras înspre sala de protocol unde urma să se țină masa și dansul.

Cum Ion Iliescu, președintele, era cel mai mare în rang, nimeni n-a intrat în sala cu pricina până nu s-a îndreptat spre ușă primul bărbat al statului. Cum Iliescu a trecut fix pe lângă noi, mi-am luat inima-n dinți și l-am abordat: „Domnule președinte, sunt cutărică, de la Academia Cațavencu, și am o singură întrebare: cum vreți să fie colajul de pe prima pagină cu dumneavoastră, de săptămâna viitoare?“. A trebuit să repet întrebarea fiindcă, din cauza surprizei, nu a înțeles-o din prima. Când a perceput ce-l întreb, s-a întors destul de deranjat și mi-a aruncat peste umăr: „Cum vreți voi, nu mă interesează!“.

A fost un moment mișto, pentru mine, dar ne-am și deconspirat. Când am dat să intrăm și noi în sala cu sarmale, doi băieți acum vigilenți ne-au spus că noi n-avem invitație, așa că nu putem intra.

Am rămas ca fraierii în ușă, încurcând circulația și privind după Dan Andronic, ce se îndrepta încrezător spre pârjoalele SRI-ului, după ce mai înainte se întreținuse cordial cu adjunctul lui Măgureanu, generalul Gioni Popescu, care-i dăduse, discret, și un plic cu ceva documente.