Ca să ajung la cel mai recent episod* din trilogia Hobbit-ului a trebuit să fac un maraton în noaptea dinainte cu primul film din epopee. Îmi pare rău pentru asta, sînt trei ore din viața mea pe care nu mi le mai dă nimeni înapoi. Dar cele (tot) aproape trei ore din partea a doua vin să compenseze cu vîrf și îndesat lălăiala și tragerea de timp din prima parte. Cum, frate, o masă de juma’ de oră? Da’ ce, toți sîntem Porumboiu acum?
Peripețiile hobbit-ului nostru și ale găștii lui de pitici veseli continuă, evident. Nu intru în detalii, ca să vă păstrez surpriza. Fie că ați citit cartea, fie că nu. Pentru că, evident, ca să scoți aproape nouă ore de film pentru adulți din două sute cincizeci de pagini de poveste mai pentru copii, așa, trebuie să bagi destul de la tine din burtă. Ceea ce Peter Jackson face fără nici o jenă. Și știți ce? Îi iese neașteptat de bine. Printre cele mai interesante chestii este inventarea unei elfițe super-bătăușe care nu există pe nicăieri prin cărți. Asta scade masiv media de pilozitate facială a filmului, ceea ce nu e rău. Și introduce un subplot –povestioară de dragoste dintre ea și un pitic. Care – cum e norocul ăsta! – e și mai înalt, și mai tînăr, și mai arătos decît restul găștii. După povestea elfă-om din Stăpînul inelelor și aventura asta elfă-pitic, pot să spun destul de sigur că, dacă Jackson se hotărăște să ecranizeze și Silmarillion, vom avea, în sfîrșit, mult anticipatul cuplaj pitică-orc. Chiar, oare piticele cum arată? Au și ele barbă? Terry Pratchett așa zice. Dar divaghez. Una peste alta, oricît ar bodogăni fanii înrăiți ai cărților și experții în mitologia Middle Earth-ului, deși Jackson a ieșit din “dogma” cărții, el a rămas foarte bine în lumea lui Tolkien. După filmul ăsta nu mai poți avea discuția “Ce e mai fain, filmul sau cartea?”. Pentru că vorbim deja despre cristalul cu o mie de fețe, ca la comentariile la “Miorița”. Atît vă spun: în sfîrșit, se trezește dragonul. Și a meritat așteptarea.
Ritmul filmului e atît de alert, încît personajele abia mai au timp să vorbească, ceea ce nu e rău, după pelteaua din prima parte. Rețeta e simplă: încurcătură – bătaie – evadare. Și repeat. Dacă nu te ține vezica, riști să pierzi secvențe superbe, cum (veți vedea) e o evadare în butoaie, pe un rîu care-a dat în clocot. Se vede clar, pe la încheieturi, cum se ridică parcul de distracții tematic și puzderia de jocuri pe tabletă din cartea lui Tolkien.
Singurul care are parte de dialoguri mai ample este, surpriză, dragonul Smaug, dăruit cu voce magistral de Benedict Cumberbatch. Și, deloc surprinzător, este și cel mai construit caracter al filmului. Inclusiv fizic, grafica computerizată a ajuns să facă minuni. Singurele comparabile cu CGI-ul sînt fundalurile absolut răvășitoare ale munților din Noua Zeelandă. “Visit the Carpathian garden!”? Băi, mă lași?
Un cuvînt, pe final, despre filmarea cu 48 de cadre pe secundă: dom’le, eu n-am sesizat nici o îmbunătățire. În schimb, e dublu de mult spațiu pentru mesaje subliminale de genul “Trebuie să văd Hobbit 3 NEAPĂRAT!”. Nu că ar mai fi nevoie. Spre deosebire de primul, filmul ăsta a fost bun și delicios. Mie, unuia, mi-a cîștigat încrederea.
* Hobbit-ul: Dezolarea lui Smaug, SUA 2013. R.: Peter Jackson. Cu: aceiași din prima parte, plus o bunăciune de elfă și un dragon epic.
