Cînd afli zilnic de la televizor ori de prin tabloide de vreun adulter printre VIP-urile autohtone, cu vechime sau în devenire, treaba asta își pierde și hazul, și misterul. Se transformă într-o afacere de rutină lipsită chiar și de obligatoriile, pînă într-un timp, semne ale mirării. Fiindcă adulterul, care era înainte subiectul bîrfelor discrete, a ajuns o știre de presă a cărei picanterie aproape că a dispărut prin banalizare. Cînd e comis pe față, adulterul nu e decît o formă de coabitare care încă nu și-a găsit numele.
Cititorul vaccinat de azi se gîndește mai degrabă cu milă decît cu înțelegere la unul ca interbelicul Ștefan Gheorghidiu, care turbează de gelozie numai la bănuiala că nevasta îl înșală. Ce mare chestie? Sau cum scria un licean în teza de la română: „Personajul se oftică, în loc să divorțeze sau s-o înșele și el pe nevastă-sa, ca să fie chit”. Romanele franțuzești apărute în aceeași perioadă cu Ultima noapte de dragoste… sînt mult mai relaxate în privința adulterului, care are deja o veche tradiție în lumea literară de la Paris. După Bel Ami și Madame Bovary, ca să nu mai pomenesc de Misterele Parisului, tema vinovăției de adulter devine neinteresantă și o adevărată capcană pentru debutanți. (Ca fapt divers, cuvîntul „adulter” a intrat la noi pe filieră franceză.)
Așa se face că Irène Némirovsky, cu romanul ei despre un adulter și-a cîștigat la 23 de ani și cititorii, și comentatorii de partea ei, prin maturitate. În 1926, cînd i-a apărut romanul, ăsta era un fel de a spune că debutanta nu se încurcă făcînd plecăciuni clasicilor pe acest teren, totuși minat, ci o ia pe scurtătura unei povești de dragoste în care ea e măritată și bogată, iar el a fost bogat și acum salvează aparențele intrînd la datorii. Ea nu-și face procese de conștiință că-și înșală soțul iubitor și naiv ca toți soții care nu se prind, iar el nu se sinchisește că tipul căruia îi pune coarne i-a fost coleg de suferință în spital, în timpul războiului. Ea e voluntară și acaparatoare, el e închipuit, complexat de jena lui financiară cronică și cam prostănac. Ceea ce-i face simpatici e lipsa lor de experiență în ale iubirii. Par doi adolescenți întîrziați pe care dragostea i-a luat prin surprindere după ce Denise s-a măritat avantajos, cu un tip pe care-l place, dar fără să moară după el, iar Yves a avut diverse aventuri pe vremea cînd avea bani, evitînd orice angajament de durată.
Marele cîrlig din spatele acestei povești de iubire e că tînăra autoare știe să analizeze schimbările aduse de război, cu familii ruinate și cu averi, adeseori suspecte, agonisite în timpul războiului sau imediat după aceea. Lumea de fițe a vremii, care-i irita pe autorii mai vîrstnici, găsește în tînăra romancieră o observatoare îngăduitoare, poate și din cauză că-și permitea s-o frecventeze, dar și pentru că tînăra imigrantă care studiase la Sorbona, fiica unui bancher bogat plecat de la Kiev înainte de Revoluție, nu se simțea contrariată de manierele recent îmbogățiților de la Paris, care-i copiau cu fidelitate pe cei cărora le luaseră locul.
Astfel că, în pofida schimbărilor brutale pe care le adusese războiul, limbajul iubirii își păstrase rafinamentul de la începutul secolului în cluburile de fițe ale vremii. Ceea ce, acum, ar însemna ca prin cluburile de fițe de la noi să se vorbească în stilul galant de vremea lui Alecu Paleologu, nu după normele buruienoase din timpul lui Nicu Ceaușescu.
Irène Némirovsky, Neînțelegerea, traducere de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, 2014.