A apărut USR nu ca partid, ca revoltă, să spunem. E de înțeles, ca revoluție, ca „așa nu se mai poate”. E de înțeles.
Dar e de neînțeles cum naiba face revoltă USR doar împotriva PSD, iar PNL e un partid OK. PNL reprezintă „revoluția” în aceeași măsură în care o reprezintă și USR. Asta ne dă de înțeles chiar USR. Acest USR apucat de frigurile lui 10-15% în sondaje, la umbra rece a luptei PSD-PNL.
E de înțeles: USR a fost revoltă, revoluție, cum vreți.
Dar în timpul revoltei USR a apărut revolta PLUS. O altă revoltă, un alt „așa nu se mai poate”, prieten atât cu USR, cât și cu PNL. De ce „revolta” PLUS nu s-a vărsat în USR? Nu se știe. Poate pentru că avea deja un lider – Dacian Cioloș – care voia să rămână lider.
În tipul celei mai zbuciumate perioade politice din 2012 încoace, USR și PLUS au lăsat impresia că au alte probleme. Practic, au expediat mesajul public în ultimul an prin „Love PNL” și „Love Iohannis”. Ceea ce a dezorientat cu totul electoratul USR, care s-a întrebat: de ce naiba ne împinge vlăjganul ăsta de Barna cu atâta forță spre PNL și spre Iohannis?
Ei bine, în acest timp, două au fost marile probleme ale USR-PLUS: desemnarea candidaților pentru alegerile locale, spectacolul de la București – cu Nicușor Dan și Vlad Voiculescu – fiind wow! Și a doua preocupare-problemă: fuzionarea. Politica internă a USR-PLUS pare principala preocupare a acestei alianțe. România ține cumva de politica lor externă. Dan Barna a făcut tot ce a fost omenește posibil să nu cumva să câștige alegerile prezidențiale (nu m-aș mira ca el să le fi dat pontul celor de la Rise Project), dar a pus mult suflet în realegerea ca președinte al USR, iar Dacian Cioloș găsește de cuviință, înaintea a trei alegeri decisive pentru USR-PLUS, să plece ca europarlamentar. Dumirirea ideologică a USR de zilele astea nu face decât să smulgă un nou zâmbet.
