Cînd ți-l iei pe Andrei Gheorghe ca invitat la o emisiune, ai patru posibilități. Prima e să-i spui după aceea că, din păcate, ai un alt invitat cu care trebuie să ieși pe post, fiindcă are ceva de zis „la zi”. Asta nu pentru că ai avea un asemenea invitat, ci ca să nu te trezești că Gheorghe se folosește de emisiunea ta ca să facă măcar un scandal mic, dacă nu unul în care apar reporteri TV și i se cer declarații. A doua e să-l ameninți pe Gheorghe, înainte de a intra cu el în direct, că dacă o dă pe insulte și pe injurii, îi tai microfonul și, în locul convorbirii tale cu el, pui muzică. A treia variantă e să-l lași pe Gheorghe să-și facă numărul, fără să intervii. Iar a patra e să-l hărțuiești cînd începe s-o ia pe arătură.
La ora asta, Andrei Gheorghe are o problemă de audiență. Personajul și-a consumat, din fudulie, toate atuurile prin care a fost, la un moment dat, o voce și o imagine cu mare audiență. Iar din siguranța lui de sine, grație căreia și-a agonisit posturi de conducere pe unde a trecut, n-a mai rămas decît un tip care caută scandalul cu lumînarea, ca să nu fie uitat.
Cu ani în urmă, l-am invitat pe Andrei Gheorghe la lansarea uneia dintre cărțile lui Soljenițîn, care apărea în traducere în colecția ziarului Cotidianul. Gheorghe venise în România din URSS. Avea tatăl român și mama rusoaică și, dacă-l întrebai, știa ce se întîmplase pe vremuri în URSS. La lansarea volumului cu pricina, Pavilionul canceroșilor, Gheorghe a improvizat, ca să zic așa, povestind despre propria lui viață de familie în URSS. N-o dusese chiar rău pe atunci, iar la el în familie nu se citeau cărți care apăreau în samizdat.
La întrebarea mea dacă în familia lui se vorbea despre Soljenițîn, răspunsul lui a fost că nu era cazul. Rușii obișnuiți știau că nu trebuie să se lege la cap cu Soljenițîn dacă voiau să trăiască liniștiți în marea Uniune Sovietică. „Și tu, ceva, cumva?”, l-am întrebat. Nici el, nici ai lui, m-a asigurat. Mi s-a părut ciudat că Andrei Gheorghe, care ar fi avut de povestit multe despre URSS-ul în care se născuse și trăise pînă să vină în România, era atît de reținut. Atunci mi s-a părut că Andrei Gheorghe, cel atît de curajos la București, avea frici vechi cînd venea vorba despre URSS și despre Rusia recentă. Poate că m-am înșelat. Și poate că atunci cînd l-am invitat să vorbim despre romanul lui Soljenițîn, n-am fost suficient de explicit, deși i-am trimis cartea s-o citească. Ca acum să aud că, la emisiunea unui confrate, Andrei Gheorghe le-a spus ascultătorilor postului de radio unde a fost invitat să se ducă dracului în pădure, să se ducă dracului în peșteri și să violeze dinozauri, încît gazda s-a trezit cu reclamații, că nu l-a pus la punct.
Așa ceva nu faci nici la postul tău personal de radio, necum la emisiunea altcuiva, livrîndu-l astfel pe tavă CNA-ului. Dar dacă tot ai comis-o, n-o dai la întors după aia, pe FB, că ți s-au scos vorbele din context. Gheorghe a vrut, cred, să stîrnească un scandal, ca să reintre în peisaj. A izbutit, dar nu așa cum spera el. Însă pentru asta n-a ezitat să-și pună gazda la frigare, ca să iasă el bine, știind, ca om de radio, că invitatul poate spune orice, fiindcă cel care o pățește e cel care l-a invitat. Poate că dacă ar fi citit la timp primele cărți ale disidentului Soljenițîn, Andrei Gheorghe și-ar fi dat seama cum e cu așa-zisul curaj al lașilor.