Infatigabila plăcere a silfidelor de a interzice sexul neprotejat

Să încep prin a-mi plînge de milă, ca să tai de la bun început pofta unor nehaliți de a mînca pe lîngă arătură. În 1984, în urma unei serii de 16 articole de juma’ de pagină, apărute în revista Săptămîna și semnate de însuși balaurul Eugen Barbu, aveam să fiu interzis pînă la căderea comunismului. Ce nu mi-au auzit urechile și ce nu mi-au văzut ochii! Eram un dușman al poporului și al liricii. Și, fără să fiu lapidat în piața publică, am rămas, cum s-ar zice, pe dinafară. Dar nu numai eu. Barbu a luat la rînd toată generația ’80, explicînd publicului și dînd explicații activului de partid din cultură ce terchea-berchea eram cu toții. Și ce să facă bieții tovarăși? Au zîmbit cu subînțeles și au interzis la greu. După cum nu știu mulți dintre contemporanii mei mai tineri, România socialistă era campioană la cancel culture.

Spun asta ca să înțeleagă pînă și căpoșii care, scormonindu-mi toată biografia, au găsit droguri la țărăniști și dolari la liberali. Dar nu despre trecut e vorba azi, ci despre prezent. Și prilejul vine dinspre Dilema veche, cu dosarul deschis despre Eugen Barbu. S-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui și, după atîția ani de tăcere, cînd respectuoasă de te apuca voma, cînd principială de te podidea sughițul, dilematicii s-au gîndit că n-ar fi rău să redeschidă dosarul, de data asta cu seninătate, cu acribie și cu instrumente adecvate: pensetă, bisturiu și mască de gaze. Nu am vorbi azi de Barbu (cum nu merită să dăm nici o ceapă degerată pe A. Toma și compania, care nu au fost, niciodată, niciunde, altceva decît niște imbecili vanitoși umflați cu pompa de partid) dacă Barbu n-ar fi nițel altceva. Ticălos cît cuprinde, răzbunător, ranchiunos, megaloman, a urît din rărunchi breasla scriitorilor (atenție, atitudinea asta se moștenește, chiar fără acces la butoane), nu a fost lipsit de talent, ba mai mult, a lăsat în urmă trei romane care se pot citi și azi cu plăcere, fără să te ții de nas.

Spre cinstea lor, cei care s-au înhămat la desțelenirea moaștelor și-au ținut hangul (cu una-două excepții) și nu au marșat pe imaginea fixată oficial. Au încercat și Cosmin Ciotloș, și Marius Chivu, și Bogdan Crețu, și Alexandru Dumitriu, și Paul Cernat să evite capcana invectivelor, capcană care a dat pe dinafară în alte cazuri, cele ale comentatorilor tîrzii care, ce ciudat, s-au molipsit de la subiectul lor ca de rîie. Astfel încît, în vreme ce, de o parte, am avut încercări, șovăieli, întrebări despre subiect, de o altă parte, a fost o fanfară de adjective calificative. Or, eu le spun cursanților mei: prima dovadă că elevul, politicianul sau ideologul nu înțeleg despre ce scriu e chiar abundența figurilor de stil. Îl citez aici pe Mircae Mihăieș (specialist în interziceri, de la pensionari la colegi de breaslă): „Sînt dezolat că amicii noștri de la Dilema veche nu s-au gîndit o clipă și la astfel de lucruri atunci cînd au purces, pompos și deplasat, la reevaluarea lui Eugen Barbu cu ocazia centenarului nașterii. Ce e de reevaluat, în fond, la acest producător de subliteratură? Să fie clar, Eugen Barbu nu e nici Louis-Ferdinand Céline, nici măcar Pierre Drieu la Rochelle. Acelea sînt personaje inconturnabile într-o istorie literară, cea franceză, infinit mai complicată decît a noastră. În «cazul Barbu», lucrurile sînt de-o simplitate năucitoare: omul s-a oferit de bunăvoie și nesilit de nimeni să fie canalul de dejecție prin care circulau marile minciuni și ticăloșii ale comunismului.

Eugen Barbu a făcut parte din categoria celor care, în închisoarea numită România, aveau mînă liberă să ciomăgească, să desfigureze, să schilodească, să te arunce în ghearele securiștilor ori în beciuri unde să nu mai vezi niciodată lumina zilei. Și a făcut-o cu o rîvnă demențială“.

Io nu mă mir. Doar că, luînd lucrurile la bani mărunți, adică socotind, adunînd și scăzînd, cred că, în ordinea lumii, Céline și Ezra Pound au făcut mult mai mult rău. Asta nu mă împiedică să-i citesc, să le admir opera necondiționat și să mă împotrivesc vehement cenzurării lor. Nu știu cum stăm cu talentul lui Barbu. Dar lipsit de talent nu a fost și orice cititor cinstit, care rupe coperta și pagina de frontispiciu, poate citi liniștit, ba chiar cu delicii, și Groapa,și Săptămîna nebunilor,și Princepele. Villon, se spune, va fi fost hoț și criminal. Da, dăm omul la o parte, dar păstrăm cartea. Că, dacă ar fi să luăm istoria literaturii după morală, am îngropa jumătate din ea.

Ce vreau să spun cu asta? Un lucru simplu. Un autor poate fi o canalie. Contemporanii (confrații) lui vor fi avut de suferit enorm din cauza lui. Dar, dacă vrem să știm, să înțelegem și, mai ales, să nu repetăm o istorie nenorocită, e bine să cercetăm, nu să credem. Pentru că boala interzicerii se ia ușor și nu se vindecă nici la umbra nucului bătrîn.