Viața lui Virgil Mazilescu intrase, din 1981, în impas. Îndrăgostit pînă peste cap, s-a dat peste cap să-i facă rost iubitei de un apartament. Gurile rele sau bune spun că Mazilescu căzuse în genunchi în fața doctorului Orleanu, dentistul scriitorilor, și-i ceruse 50.000 de lei. Orleanu s-a gîndit puțin și i-a dat. Totul a fost bine, pînă nu a mai fost bine. Iubita s-a îndrăgostit de un bun prieten al poetului, yala a fost schimbată și…
Și Virgil se plimba de nebun pe sub ferestrele iubitei, bea și ținea jurnal. Multă lume a auzit, atunci, acel jurnal. Există chiar și o casetă audio, pentru că Mazilescu nu avea grețuri nici la recitat, nici la rostit. Dar timpul trecea și nu rămînea decît speranța. Ei bine, în 1983, speranța a murit. Ce s-a întîmplat nu știu. Ce știu e că gentuța lui, una militară, de purtat masca de gaze înăuntru, s-a procopsit cu a doua sticlă de vodcă. Mazilescu a ridicat ritmul băutului. Era un băutor de drum lung, dar avea un soi de cumpătare a vodcii, care s-a răsturnat. A ridicat strocul, cum spuneam noi, cei mai tineri și mai neștiutori. Asta a venit la pachet cu insomnii chinuitoare și cu un tratament, făcut tot prin bunăvoința unor amici. A stat ce a stat la dezalcoolizare, după care a dat cinstea pe rușine. A plecat intempestiv. Îi apăruse un volum în colecția Hyperion, era foarte mîndru și, cum v-am mai spus, deși avea doar o mînă (dar ce mînă!) de admiratori, visa să mesmerizeze mulțimile.
Dar n-a fost să fie. A făcut embolie în baie. Pe 11 august 1984, dimineața, am primit un telefon de la Eugen Suciu: „A murit Mazilescu.“ Fără o vorbă, am plecat de la serviciu. Am ajuns peste jumătate de oră. Locuia cu Ștefania, soția lui, undeva în capătul Drumului Taberei. Am intrat în apartament, val vîrtej. Camere de bloc, linoleum pe jos, Mazilescu întins într—un colț. Murise în zori, în baie, iar acum aștepta liniștit să vină să-l ducă cineva la morgă. Ne-am uitat lung la el. La fel de liniștit ca atunci cînd era mulțumit de vreun răspuns sau de vreun gest de admirație. Ștefania ne povestea și ne povestea din nou. Nu știam ce să facem cu mîinile. Căldura lui august intra pe toate ferestrele. Și atunci, în liniștea care se lăsase, s-a auzit un soi de plici. Dinspre Mazilescu. Pe una din nări, se formase un soi de balon. Ștefania a răcnit: „Trăiește!“ și s-a apucat să—i facă respirație artificială. Dar pentru mine și Eugen, era chiar semnalul definitiv al morții inacceptabile. Înmormîntarea a venit repede, că era cald și lipseau toate cele. Eram acolo cîțiva dintre cei care-i fuseseră amici, admiratori sau caracudă. Am luat sicriul pe umeri și imediat ni s-au umplut ochii de lacrimi. Mirosea, duhnea, trăsnea a clor. Abia la crîșmă ne-am lămurit: la morgă nu mai avuseseră cu ce să îl îmbălsămeze, așa că folosiseră clor. La radio cînta un cîntec patriotic.
— Lovește porcul drept în scăfîrlie, a spus Eugen.
Și nu a fost nevoie să spună mai mult.