Azi, Tudor Țopa ar fi fost testat zilnic de COVID-19, din cauza simptomului cu răceala. De dimineață pînă spre prînz, strănuta, îi curgea nasul și avea ochii injectați. Pe atunci, adică cu peste 30 de ani înapoi, prozatorul mai avea un vag serviciu de cercetător la un institut. Se pregătea de pensionare. Nu vorbea nici despre serviciu, nici despre retragerea la pensie. Pe la ora unu p.m. se ducea să ia masa la cantina Uniunii și-și lua o sticlă de vin, să-și mai dilueze pesimismul. Domnul Țopa, om ordonat pînă spre seară, avea abonament la cantină. Mînuia tacîmurile cu o îndelung exersată eleganță și, dacă ciorba era fierbinte, aștepta să se răcească, nu sorbea pentru nimic în lume din lingură ca neamurile proaste. El le zicea „mitocani” și se ținea la distanță de ei. Adică printre scriitori existau și mitocani? Da, existau și din ăștia. Cei mai mulți dintre ei scriau poezii despre Ceaușescu, și de lingăi ce erau, dar și pentru că nu se (mai) pricepeau să scrie și altceva. Domnul Țopa n-avea ochi să-i vadă și din alt motiv, în afară de cărțile lor ignobile. Nu citeau și i se păreau neduși la școală.
Tudor Țopa publica mai mult traduceri, din ruși – se născuse la Cernăuți, „În regatul României!”, nu uita să precizeze, dacă venea vorba – și din autori francezi. Trecuseră vreo patru ani de cînd îi apăruse a doua carte, Punte, un roman, și alți 14 de la prima, tot roman. Era mirat-cătrănit că nu se mai scria despre ele. De altfel, interlocutorii lui făcea parte din două categorii, cei avuabili, puțini, care-i citiseră cărțile, și cei pasabili, care doar auziseră despre ele. Cei din categoria nici-nici, cu care refuza să discute, numeroși spre paguba lor, erau ignarii, pe care-i bănuia că ar fi fost în stare să-i omoare romanele, ca să nu le citească.
Cînd ajungea smîrcîind la cantină, domnul Țopa avea privirea debusolată a celor care s-au văzut la destinația dorită, dar nu se simt bine acolo. Ai fi zis, atunci, că e un tip singuratic.
Uneori vorbea singur, dar în șoaptă. Îl evoca în românește pe Mozart, pentru sine, întrebîndu-se ce-ar fi zis Amadeus despre cutare lucru, care-i displăcea lui. Apoi formula ipoteze de răspuns, dar tot sub formă de întrebare. Alteori i se adresa lui Mozart pe franțuzește. Nu știu de ce, dar compozitorul îi răspundea de fiecare dată în românește. Îi sugera, interogativ ca totdeauna, să-și păstreze armonia lăuntrică. Și deodată, domnului Țopa i se lumina privirea. Bănuitul singuratic răsufla adînc, aidoma înotătorilor care pornesc într-o cursă lungă,apoi se arunca încrezător și brusc binedispus în mulțimea pestriță a confraților.
