Nu prea îmi plac filmele.
Am terminat o facultate care este un fel de văr de la țară al facultăților de film și am ieșit din ea nu chiar tabula rasa, dar cam pe-acolo. Tabula ștearsă cu buretele uscat. Noțiunile mele de critică de film pulsează ca niște aștri aproape stinși pe cerul minții mele și au fost umbrite de un alt element care nu se pupă, din principiu, cu critica de film: opinia brută. Să stai la o masă cu niște studenți sau critici de film și, în toiul analizelor ascuțite, la un moment dat, să arunci: „Da, man, dar să fim serioși, filmul cutare e o labă sinistră” – iată ceva ce în cercurile alese nu are niciodată un deznodământ fericit. Reacția este că interlocutorul își potrivește fesul policrom, își împinge ochelarii pe nas, își răsucește mustețile deja răsucite cu seu și muc de lumânare și îți răspunde cu o dicție rârâită: „Păi, așa crezi tu, dar nu știu cu ce instrumentar vii în ajutor”.
Alteori își dă ochii peste cap și te ia la paișpe metri elegant,
cu paraargumente din care e clar că tu ești prost și nu ți s-a revelat Logos-ul care i-a vorbit lui în timpul experienței cinematografice. Iar în alte dăți, dacă vorbim de un critic sensibil, fan al peliculei Cries and Whispers de Ingmar Bergman, acesta pur și simplu se va îmbufna și se va retrage încolțit în coconul său. Amatorii de film sunt sentimentali și prostuți. I-am văzut și pe ăia de carte cum fac: te deconstruiesc când le critici romanul protejat, fără să o ia personal. La fel de infatuați, dar mai pun și pula pe masă. Nu-și răsucesc mustețile, pentru că n-au – le-au ras de acasă ca să nu le absoarbă vreun strop de bere.
Oricum, iată un ghid despre cum poți să mă plictisești cu un film, după categorie:
1) ficțiune. Filmele hollywoodiene în cinci acte, trase la indigo după rețeta 30-60-30, cu personaje și plot-uri reciclate la infinit după scheme vechi. Mai intră aici și seriile de filme-cult de acțiune, cum sunt Avengers sau Transformers, care nu mă plictisesc, fiindcă totuși e o experiență revigorantă să fii bombardat de culori și sunete 120 de minute, dar îmi dau o senzație de sfârșeală și de timp pierdut. Toată seria Three Colors a lui Kieslowski e o mizerie lacrimogenă rizibilă, pentru că am văzut doar primul din serie și mi-am zis că e imposibil să nu fie proaste și celelalte două. M-au dezamăgit la fel de tare amândoi Andersonii în ce privește Grand Budapest Hotel și A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence, deși al doilea e doar o continuare mai slabă a seriei lui. Nu mă dau de la vreunul din genurile enumerate aici. Pur și simplu, cele mai multe filme din lume nu sunt bune.
O altă diferență între film și beletristică: criticii literari nu simt imboldul și nici presiunea să ia la puricat toate maculaturile de poezioare oltenești scoase în 100 de exemplare la editura mătușii, ca să fie „inclusivi”. Echivalentul a ce se întâmplă în didactica cinema ar fi să găsești în programa literară romane de Sandra Brown, pe motivul că „nouă, astăzi, privind în urmă, ni se par slabe cărțile sale, însă ele au avut un rost la vremea lor, au o importanță estetică, ideologică” ș.a.m.d. Ar mai însemna să găsești în programa obligatorie de facultate tăblițe și piei de animale încrustate de la începutul comunicării scrise, din motive de mândrie diacronică.
2) documentar. Toate documentarele mă fac să îmi scot ochii cu furculița de plictis. Bine, nu chiar toate, majoritatea lor covârșitoare. Dacă nu cumva subiectul e unul în sine extraordinar de suculent, ca The Wolfpack, My Name Is Janez Jansa sau Merci patron!, documentarele sunt pur și simplu neinteresante. Povestea unui grup de ruși musulmani care încă trăiesc tradiționalist, deși sunt în anul curent? Săptămâna unui cântăreț la djembe din parcul central? O zi obișnuită din viața a doi barcagii din Delta Dunării? Nu, mersi.
O să mă aventurez să zic că nu îmi pasă
de toată discuția cu „realitatea e mediată prin ficțiune” sau „nu există documentar adevărat”. E adevărat că, prin obiectiv, montaj, voice-over și multe alte unelte, autorul de documentar poate distorsiona produsul și îl poate multiplica în zece variante diferite. Dar la fel de adevărat e că, dacă montezi o cameră pe un trepied într-un bâlci sau într-o mină de cărbuni și faci trei-patru tăieturi, îți iese ceva nu departe de zecile de mii de documentare de azi. Mai sunt documentarele expozitive de pe Discovery Channel, bune de pus ca fundal când faci curat prin casă, alea participative/performative, cum face Michael Moore când vrea să te convingă de chestii pe care nu le înțelege nici el, și multe altele. Dar, în general, documentarul ca specie e jurnalism cu pretenții de artă. Și ziaristul te manipulează prin selecția de cuvinte și frazare, dar nu pretinde că a fost demiurgul accidentului rutier.
Fără să am toate acestea în minte, ca să nu mă influențez singur, am mers la premiera de presă de la Ouăle lui Tarzan, în regia lui Alexandru Solomon. N-am reținut prea multe pentru că, fiind nedormit, am ațipit pe la jumătatea lui. Ce am reținut: e un film despre un institut medical de cercetare pe maimuțe din Abhazia, o regiune la est de Marea Neagră, rămas din timpul lui Stalin și aflat într-o controversată moștenire spirituală a experimentelor lui de hibridizare între om și cimpanzeu. Documentarul abundă în momente feerice: imagini de arhivă cu experimentele sovietice pe maimuțe plus muzică psihedelică à la Jean-Michel Jarrre; alteori, cameramanul urmărește pe holuri asistentele care lucrează în prezent la institut, le arată cum injectează maimuțele cu hormoni. De la jumătatea filmului se apucă de altceva: vedem o mică comunitate, sau parcă o familie, nu mai știu, cu viața și obiceiurile lor; pe la final erau niște discuții extinse despre Dumnezeu și ateism între niște asistente și o bătrână; se mai revine la tortura maimuțelor; alte plimbări. Și tot așa.
Când m-am trezit din toropeală nu mai înțelegeam nimic,
dar știam, din ce vedeam pe ecran, că nici nu pierdusem mult. Filmul curgea lin la început și încetinea tot mai greu, ca un tren căruia i-au sărit firele de tensiune. Era și observațional, și participativ, și poetic; puteau să iasă lejer trei-patru filme diferite din el. Asta e altă meteahnă a documentarului: când stai cu camera pornită, înregistrezi sute de ore și la final nu mai știi de unde să tai. La ce să renunți? Faci un ghiveci din tot, de teamă să nu pierzi un amănunt în fața publicului, și uite așa iese o operă ca Ouăle lui Tarzan. Imaginea, în schimb, era excelentă; cadrele alea cu maimuțele chiar aduceau a cadre din Rise of the Planet of the Apes.
Cum am ieșit din sala cinema m-am văzut pus într-o altă dilemă: despre ce scriu acum? M-am dus la două fete și m-am prezentat: Isaac Ionescu, de la revista Hyperion din București, care desfășoară un concurs numit „observatorul atent”. Cică mergem la lansări de film, de carte și concerte și la final punem cinci întrebări simple oamenilor, să vedem dacă ei au fost „observatorul atent”. Premii: un Samsung Galaxy 8, un Kindle Fire ș.a.m.d. Trase de limbă, fetele au acceptat. Pentru veridicitate, am cerut o adresă de e-mail, am zis „te contactăm noi” și m-am cărat. Le întrebasem despre ce era vorba în film. Mi-au răspuns și ele vag – ca rezultat, descrierea mea la fel de vagă de mai sus. Dacă am scris prostii grave, o să știți de ce.
1.237 de vizualizări
