Semăna bucățică ruptă cu poza lui Bacovia din manuale. Ai fi zis că, prin cine știe ce miracol, poetul se întorsese la viață și se plimba cu pași mici, dar iuți, pe Calea Victoriei. Avea un mers nițel pieziș din cauza coloanei vertebrale care i se strîmbase cu timpul, ridicîndu-i un umăr către ureche. Răutăcioșii susțineau că e cocoșat, deși nu era.
Dacă îl vedeai de mai multe ori, din cauză că-l țineai minte, ai fi zis că n-are decît un costum de haine, cenușiu, care sfida cu succes timpul. De fapt, avea mai multe, de aceeași culoare. Nu pentru că i-ar fi plăcut cenușiul, care i se părea deprimant, între noi fie vorba. Asta era însă culoarea pe care se simțea dator s-o poarte.
La reverul hainei avea o insignă rotundă pe care scria ceva. De la distanță păreau patru cuvinte. Dacă voiai să citești inscripția de pe insignă trebuia să te apropii de el la un pas și să-l rogi să se oprească sau să-l întrebi, fără să-l cunoști, ce scria pe insigna aia, ceea ce pe stradă n-ar fi fost politicos. Totuși, unii îl întrebau. În special, milițienii, care printre alte îndatoriri trebuiau să vegheze ca pietonii să nu poarte decorații sau insigne interzise.
Avea ochi umezi și strălucitori, ca ai cîinilor blînzi, și un zîmbet de o enigmatică tristețe. Era ceva în neregulă cu zîmbetul lui. În timp ce colțurile buzelor îi coborau spre bărbie ca două paranteze, în ochi îi strălucea o veselă sociabilitate. L-am văzut de multe ori în adolescență, pe Calea Victoriei: îi dădusem numele „Omul care seamănă cu Bacovia”. Pe atunci îi spuneam, la mine în cap, unui bărbat înalt care pășea pe stradă pătruns de importanța lui, și el imposibil de uitat, „Omul care seamănă cu Geo Bogza” Omul acela era chiar Geo Bogza și mergea, fără să se uite în jur, de parcă ar fi fost marele preot al propriului său cult.
Cînd am început să merg la restaurantul Uniunii Scriitorilor, invitat de optzeciștii care aveau carnet de scriitor, îl văd într-o zi pe purtătorul insignei. Stătea la o masă în grădină, în tovărășia unei sticle de bere. I-am cerut permisiunea să mă așez la masa lui. Mi-a acordat-o de-a dreptul zglobiu. Pe insigna lui, pe care în sfîrșit am putut s-o citesc, scria pe margine „Fiul poetului George Bacovia”, iar în mijloc, înconjurat de aceste cuvinte, se afla portretul poetului, ca o dovadă de netăgăduit a filiației purtătorului insignei.