Întăriți-ne statul!

Vrem spitale. Dar și catedrale. Vrem autostrăzi, dar și stadioane. Vrem școli, mai pe la coada dorințelor. Și se vede.

O coadă pe sus umblă prin Europa, coada românismului economic. Diferența dintre ea și stafia comunismului, pe care o vedeau doar Marx și Engels, este că, deși se dovedește la fel de falimentară, coada românismului comunist încă are vigoare, se zbate, dă din ea însăși, are adepți. Iar asta, în cele din urmă, ne afectează pe toți. Și, mai ales, ne doare.

De câțiva ani,

statul român a descoperit șmecheria: nu contează cât de lungă-i datoria, important e ca PIB-ul să o permită. E sfântul Graal al oricărui economist repetent, doar să-i arăți calea. E simplu, simplu de tot.

Legea îți permite, ca ministru de Finanțe și ca premier, să îndatorezi țara până la 50% din PIB fără să dai prea multe explicații. De la 50% din PIB în sus e mai problematic. Dar, ce Dumnezeu, suntem pe creștere economică garantată de UE, PIB-ul nu are cum să scadă. Pur și simplu, nu are voie să scadă, că se face de râs.

Trăim, probabil, cea mai

tristă perioadă politică de după 1945-1946. Bazându-se pe din ce în ce mai slaba educație economică și politică a populației europene, niște birocrați își permit să se joace demonstrativ cu cifrele, încercând să ne spună că e bine, când, de fapt, este al naibii de rău, aproape de dezastru. Nu este la fel peste tot în Europa, dar România pare cazul ăla extrem în care copiii mai mari îi spun copilului mai mic, lipsit de experiență și de discernământ, să sară în gol. Și el sare.

Nu există, în acest moment, o politică națională care să-și asume suișuri și coborâșuri absolut normale. N-avem așa ceva. Pare că suntem predestinați unei creșteri economice permanente. Este chemarea noastră, din 2007 încoace: „Creștem odată cu UE“.

Iar asta este fals,

mai fals de atât fiind imposibil de realizat. Dacă ați văzut, vreodată, niște roșii crescute natural pe același arac, în mediul lor netulburat de chimicale, vă veți aminti că, orice s-ar face, roșiile alea nu cresc la fel, în același timp, nu sunt la fel de comercializabile în aceeași zi de piață. Și, normal, firesc, așa și trebuie să fie. Și aici intervin birocrații, care, cum-necum, vor găsi o soluție. Prin directiva numărul, regulamentul cutare sau alineatul z din tratatul, vei fi obligat să te aliniezi, să faci roșia mai roșie decât este ea, de fapt, și să poruncești populimii să o declare gustoasă, pentru că altfel nu se poate. Chiar nu putem crește toți, la fel, în același timp, doar ca să dăm bine în niște statistici. Și totuși, o facem. Cum dracu’?

Criză economică, criză medicală,

nu contează, economia Europei crește. De la an la an. În V, în W, în X sau în Z, nu contează. Economia Europei crește și Doamne ferește să spui altceva. În fapt, cresc prețurile, crește inflația, crește sărăcia în timp ce cresc și averile invitaților la forumuri mondiale unde se deplânge sărăcia. Dar e bine: dacă e să crească prețurile și inflația, înseamnă că va crește și PIB-ul, deci ne vom putea împrumuta mai mult, în continuare.

Am construit,

nu că ne-ar fi întrebat cineva dacă asta vrem, orașe bazate pe banii unora care nu plătesc impozit pe venit. Cluj, Iași, name it. Muncitorii în lohn, cu salariu minim pe economie, plătesc, de fapt, pentru infrastructura trotinetelor electrice din mersul cărora li se aruncă, în scârbă, câte un leu: „Ia de aici, sărăkie!“. Cât de ușor este să behăi după autostrăzi când nu plătești pentru ele, iar ăla care plătește nu are nici măcar bani să-și ia o mașină…

Nu că ar fi, acum, vreo speranță în acest guvern care habar nu are la ce s-a băgat.
Dar peste trei ani, în 2024, apucați-vă și voi să întăriți statul de unde, deja, până acum, prea mulți bani s-au scurs fără vreun folos.