Candidatura la NATO a lui Iohannis se scurge ca berea în nisip sau ca pipiul în zăpadă.
Presa internațională a considerat-o o ciudățenie, chiar o lipsă de diplomație, americanii l-au trimis la plimbare – ceea ce lui nu-i displace deloc –, iar românii s-au uitat la el și au zis: „Oo, da, abia așteptăm să ne explici cum faptul că nu ajungi secretar general al NATO este o mare victorie pentru mandatul tău!“.
Iohannis și-a mai explicat, de ziua NATO, argumentele candidaturii – nu interesează pe nimeni – și a concluzionat: „…având convingerea că experiența și înțelegerea aprofundată a specificului acestei regiuni complicate reprezintă atuuri semnificative pentru deciziile viitoare pe care Alianța va trebui să le ia astfel încât să asigure securitatea euroatlantică“.
Iohannis vrea să spună că are o înțelegere aprofundată a regiunii pentru că stă și el în zonă. Nimic mai greșit, după cum nimic mai deplasat decât să susțină președintele nostru că ar avea vreo „înțelegere aprofundată“ legat de ceva, de orice, nu doar de specificul regiunii.
În zece ani de președinție, Iohannis a arătat constant o înțelegere limitată, bovină, de multe ori alarmant de obtuză asupra multor chestiuni: de la economie și Justiție până la educație ori democrație.
Omul nostru ar trebui să fie ceva mai sincer cu angajatorul său, zic. NATO are dreptul să știe că e puturos foc. „Înțelegerea aprofundată“ înseamnă muncă, cercetare, ore nedormite, informări, lecturi, călătorii în scop de serviciu. Nu e cazul, chiar nu e cazul.