Reflectoarele joacă peste scena masivă, probabil o subtilă metaforă vizuală pentru nesimțirea partidului. Trandafirii proiectați de neoane se întretaie cu un „PSD“ făcut din litere groase precum obrazul. Un murmur ușor vine dinspre public și, ascunsă în spatele cortinei, Gabi Firea se înfiorează de plăcere.
– Mă așteaptă pe mine, nu-i așa? Mor de nerăbdare să le vorbesc? Astmosfera e incendiară?
– Mor ei, da’ de frig, îi răspunse regizorul de culise. Iar atmosfera e incendiară ca apa caldă care a făcut să dîrdîie conductele reparate de tine în ultimii patru ani. Dar te așteaptă, aici ai nimerit-o.
– Cu flori?
– Cu flori de gheață. Și cu țurțuri. Lungi. Groși. Sănătoși. De departe seamănă cu niște pari de mineriadă.
– Încerci să mă sperii, dar nu ține. Știu că lumea e proastă și mă iubește. Nimeni n-ar îndrăzni să-mi dea cu un țurțure în cap.
– A, nu în cap, recunoscu regizorul. Dar le-ar face o enormă plăcere să ia țurțurii ăia lungi și groși și să ți-i pună pe sîrmă.
Dar Firea nu-l mai ascultă. Își puse mîinile în șolduri pentru charismă și empatie și porni spre scenă, murmurînd în barbă mantra propriei parveniri: „Jeacî di chieli am, oleacă di gargară știu, hai la București!“.
Piața erupse, dovadă că Găbița învățase ceva din toate concertele alea sponsorizate de Primărie, și nu doar că pregătise instalația de sunet Hi-Def, dar venise și cu CD-ul de urale de acasă. După ce CD-ul se potoli din agitație, Gabi deschise gura să-și dezlănțuie discursul electoral. Se simțea pregătită să mute munții din loc. Poate că mai erau în piață cîțiva nemulțumiți, dar vor fi striviți de pasiunea ei discursivă.
– Dragi români, vin în fața voastră să vă vorbesc din suflet. Direct din inimă. Și, cum îmi deschid inima în fața voastră, pot să vă spun că…
Și nu se știe cum, fie dintr-un capriciu al sorții, fie pentru că instalația de sunet interfera cu o tobă de eșapament pe Bluetooth, cert că e Găbița trase aer în piept și eliberă un sunet lung, cînd bubuitor parcă din străfundurile ființei, cînd șfichiuitor de parcă semisferele de influență s-ar fi apropiat să-l sugrume.
Găbița însă turuia aprinsă mai departe, fără să realizeze trădarea boxelor. De la emoție, probabil, și nu pentru că politicienii în general fac uz de gură, dar niciodată de urechi sau – blasfemie! – de ce e între ele.
– Spuneți și voi, declamă ea după ce zgomotul cu parfum de noxe se împrăștiase din boxe, nu vedeți acum că partidul aceeași mizerie este mai mizerabil decît noi, și că noi, de fapt, sîntem ca Făt-Frumos călare pe calul alb?
– ȘI CALUL L-AȚI FURAT, BĂ??? se auzi din piață înainte ca uralele de pe CD să se dezlănțuie din nou.
– Și nu uitați, reveni Găbița după ce elementul fusese descompus din mulțime, că PSD întotdeauna s-a ținut de cuvînt și v-a dat…
– DA, ACUM DOI ANI NE-A DAT GAZE LACRIMOGENE! se auzi altă voce.
Găbița făcu o pauză, așteptînd CD-ul să intervină salvator. Dar uite că, în loc de urale procesate, urmă doar liniștea. Adică, mă rog, numai liniște nu era aia:
– Băi, Gabi, ce e cu geaca aia de preorășenesc? Te-a afectat naveta din Voluntari?
– Doamnă Firea, te crezi Vela?
– Sau poate o velă în general? Umfli tu pînzele partidului?
– Madam, ce-a fost discursul ăla, vînt bun din pupa?
În final, CD-ul izbucni salvator, înecînd restul întrebărilor. Și ținură uralele minute bune, să se sature țopîrlanii ăia s-o mai conteste. Apoi, cînd forțele de ordine garantau că turbulenții fuseseră îndepărtați, Gabi luă din nou cuvîntul și își ridică privirea înspre cer, în speranța că e tîrziu și Dumnezeu deja doarme, deci poate n-o trăsnește într-un acces de nervi:
– Ultimii ani mi i-am dedicat binelui public și am făcut tot ce mi-a stat în putință. Spuneți-mi voi, ce să mai fac?
Și mulțimea, clocotind de dragoste, răbufni în cor:
– Fă cistită!
– Fă pușcărie!
– Fă bine și te cară!
– FĂĂĂĂĂ!
Ei, nu, asta nu! Insulte, injurii, mai merge, dar mitocănii nu acceptă. Gabi scană furioasă mulțimea, doar-doar îl va vedea pe ticălosul care își permitea o asemenea măgărie.
– FĂĂĂĂĂ! se auzi din nou, de data asta de la doi pași. Ce dobitoci și ăștia din PSD, lasă să intre toate neamurile proaste, chestie care n-a deranjat-o absolut deloc cînd a intrat și ea în partid și a devenit colegă cu alde Vanghelie, Mitralieră sau Șerban Nicolae. Se întoarse deci Găbița asemeni unui erou epic scoțian, gata să-l facă scrum pe mîrlan cu fulgerele din ochi și trăsnetele din cur. Și, brusc, fața i se topi într-un zîmbet cald, aproape uman: era victima unei neînțelegeri. Nu era un mitocan, era Pandele care o chema drăgăstos acasă.
