Băiet fiind nu cutreieram păduri şi nici nu-mi puneam fruntea la vreun izvor. În schimb, mergeam de zor la Palatul Pionierilor. Acolo era un cenaclu. Cum intrai pe marea poartă din stînga, mai urcai un etaj şi te aruncai cu ochii închişi în braţele poeziei. Acolo am auzit prima dată noţiunea „versuri albe“, lucru care m-a mirat peste măsură: ce fel de poezie o mai fi şi aia? Am rîs pe înfundate cînd o jună poetă în pragul adolescenţei recita cu patos: „Pe mîinile ei curgeau boabe de lună“. Era foarte complicat, nu se pupa deloc cu Beniuc, George Lesnea sau Ştefan Iureş. Dar aşa încep toate. Te împotriveşti viciului din răsputeri şi, cînd deschizi ochii, eşti în mijlocul lui, venerînd noi zei, precum Prévert, Sorescu şi Blaga.
Ei bine, cenaclul pionierilor literaţi primea lunar oaspeţi. Habar n-aveam că era sarcină de sus, credeam că geniul tînăr cheamă, cu buciumul, recunoaşterea valorii. Aşa l-am cunoscut pe Beniuc, care nu m-a impresionat cu nimic (era o mogîldeaţă de om). Îşi cam pierduse puterea şi se mîngîia cu recunoştinţa întîrziată a novicilor. Fie vorba-ntre noi, orice admirator e bun. Aşa trebuie să-i fi părut şi eu, pe cînd îi înmînam florile. Apoi a venit Nina Cassian. Ne-a ascultat plictisită, apoi ne-a luat la refec. Am citit Eminescu? Da’ Topîrceanu? Ei, acum să vă văd: care-i mai mare dintre ei? S-a lăsat liniştea. Cîntăream în gînd cum să nu îi înşelăm aşteptările tovarăşei poete cu capul lung. Şovăitor, mi-am zis că parcă-parcă Eminescu e mai bun (deşi ştiam Topîrceanu pe dinafară). Nina a explodat de entuziasm. „Aşa, copii! O fi ăla bun versificator, da’ Eminescu e un geniu!“ Am răsuflat uşurat.