Nu toți soldații Armatei Roșii aveau tendințe sinucigașe. Nu toți s-ar fi repezit în fața tancurilor nemțești pentru a le vătăma aruncând cu cizme ferfenițite în ele și pentru a le înfunda țevile cu obiele întărite de atâta purtare. Dar nu aveau încotro. Orice ezitare, orice pas înapoi i-ar fi adus în brațele comisarilor sovietici care aveau ordinul clar de a îmbărbăta armata împușcând orice soldat mai fricos și pe oricine ar fi îndrăznit să opineze că un Panzer nu explodează dacă-ți bagi capul sub șenilă. Practic, teroarea din spatele frontului a funcționat, mai ales după ce au fost perioade în care soldații nemți reușeau să împuște mai puțini sovietici în retragere decât comisarii.
Chiar dacă cei 27 de comisari europeni aflați astăzi în funcție își trag numele mai degrabă de la faptul că sunt membri ai Comisiei Europene, comportamentul unora dintre ei nu diferă aproape deloc de cel al lui Nikita Sergheievici Hrușciov, despre care se spune că și-ar fi împușcat la Stalingrad mai mulți compatrioți decât a împușcat lunetistul Mihail Ilici Surkov soldați germani.
Comisarii europeni nu sunt aleși de către cetățenii statelor membre, ci sunt numiți de către șeful Comisiei Europene, în acord cu membrii Consiliului European (care, la rândul lor, nu sunt aleși), iar rolul lor este acela de a împinge de la spate, cu amenințări și alte metode la fel de convingătoare, țările care ezită în implementarea voinței Europei. Comisarii europeni, însă, au un mare dezavantaj față de omologii lor istorici și sângeroși: ei nu se apropie deloc de linia frontului, iar informațiile despre realitățile de acolo și le iau fie de la membrii cabinetului lor, fie de la diverși binevoitori dispuși oricând să-și mai dea în gât niște conaționali, doar-doar le-o mai rămâne lor o gamelă în plus la prânz. Principalii sfătuitori în materie de România ai comisarului Viviane Reding, de exemplu, au fost Monica Macovei și Dana Trama-Zada, membră a cabinetului comisarului. Dacă scăpările și parti-pris-urile Danei Trama, o ploieșteancă de 37 de ani, pot fi scuzate, căci doamna trăiește pe lângă Comisia Europeană din 1999, scrisorile și susurările la ureche ale Monicăi Macovei n-au altă explicație decât teorema revizuită a lui Arhimede: „Un lichid turnat în neștire într-un corp dizlocă, în timp, o cantitate de creier egală cu volumul lichidului împins pe gât“. Un om care minte în plenul Parlamentului European, spunând că au fost furate peste 1.500.000 de voturi la referendumul pentru demiterea lui Băsescu și fără a putea proba acest lucru, un om care spune că schimbarea din funcție a unui procuror-șef căruia i-a expirat mandatul este un atac la adresa Justiției nu e o sursă demnă de încredere decât pentru alte persoane care trăiesc în lumi la fel de paralele cu realitatea. Și, totuși, Monica Macovei este luată în considerare, nu doar pentru că împărtășește aceleași crezuri politice ca o mare parte a Comisiei, ci și pentru că femeile în taioare, lipsite de alte plăceri ale vieții, sunt bune la casa comisarului aflat în campanie atunci când furnizează, sub influență, muniție pentru dărâmarea adversarilor.
Sunt, deja, prea numeroase cazurile în care informațiile furnizate Comisiei Europene sunt departe de realitate, fie că e vorba de politică, de ecologie sau de agricultură. Tremurăm în genunchi, cu țeava pistolului lipită de țeastă, fără a ne trece prin cap că am putea, totuși, să demonstrăm că avem dreptate. Iar dacă acum avem emoții atât de mari și ne aruncăm orbește în țepii hotărârilor luate de Comisia Europeană, oare cum vom vom reacționa dacă îl vom avea pe Băsescu președinte și pe Monica Macovei premier? Imaginați-vă doar că, ajunși în fața comisarilor europeni după o noapte de strategii la gura paharului, vor declara că milioanele de români care-i contestă nu sunt cetățeni europeni, ci doar aceiași enervanți gândaci și șobolani care li se urcă pe trupuri și îi agresează, dimineață de dimineață.