Întoarcerea fiului turnător

Acum mai bine de două luni, unul dintre cei mai toxici moderatori TV ai ultimilor ani se sinucidea în public, anunțând că a fost ofițer sub acoperire. Adevărată sau nu, parte a unei înscenări pe care n-a înțeles-o nimeni, dezvăluirea punea capăt carierei de megastar media a lui Robert Turcescu. Cel puțin așa ar fi trebuit să se întâmple. În timpul scurtei emisiuni de la B1 în care și-a anunțat colaborarea, ca prestator TV, cu un serviciu de informații în scopul de a deservi nevoile de propagandă și manipulare ale acestuia, Turcescu s-a agățat de piciorul lui Dumnezeu și l-a rugat să-l judece. Ar fi fost bun și un judecător terestru, la o adică, dar acesta a refuzat să se arate. Pradă unui delir mistic așa cum rar mai vezi, fercheșul moderator a anunțat, oarecum, că se cam retrage din presă și că, dacă va fi să revină vreodată, o va face onest, de jos, muncind cinstit, așa cum n-o mai făcuse de multă vreme.

Dar n-a fost să fie. După ce și-a rumegat amărăciunea și s-a văzut abandonat până și de idolul său căruia îi sacrificase cariera pentru a scoate din cursă un candidat prezidențial, Robert Turcescu s-a întors pe ușa din dos a mass-media, alăturându-se clubului refuzaților, cunoscut și sub numele de Nașul TV. Nașul TV s-a dorit a fi televiziune, acum vreo doi ani și ceva când s-a lansat, dar n-a reușit. Nașul TV e o chestie, un soi de cămăruță la stradă, pe Calea Victoriei, de unde, în timpul zilei, diverși ciudați încearcă să-și vândă cărțile despre cum să devii un om de succes sau, în lipsa cărților, flutură prin fața credulilor niște plante medicinale care vindecă aproape orice suferință. Poate mai puțin prostia, căci dacă ar fi vindecat-o, altfel ar fi arătat orele de seară la aceeași pretinsă televiziune.

Seara, așadar, la Nașul TV încep programele greilor: Radu Moraru, Grigore Cartianu și Robert Turcescu. Uneori cei trei se reunesc și fac emisiuni împreună, spre groaza și amuzamentul privitorilor. Sunt neschimbați. Moraru e același tip insipid care înșiră platitudini pe bandă rulantă, cu aerul că face dezvăluiri senzaționale. Despre Cartianu am putea spune că e inodor, dacă nu ne-ar fi frică să nu ne contrazică diverși pușcăriași. Iar Turcescu… Ei bine, Turcescu este absolut la fel cu cel care era înainte de a-și da foc la epoleți. Smerenia a durat o lună, dacă o fi durat și atât. Nu, nu a devenit peste noapte ziarist. N-avea cum. Doar că nu mai primește pe sub ușă dosare și notițe care să-i dea aerul de investigator pe care se lupta atâta să-l afișeze în ultimele luni.

Tot ce s-a schimbat la Turcescu față de trista perioadă B1 este vestimentația. Acum apare, cel mai adesea, într-o cămășuță în carouri, atârnându-și de gât un papion. Asta nu-l face mai inteligent, mai rafinat, mai puțin detestabil, dar rotunjește imaginea de ridicol la care omul lucrează cu spor de-o viață.

Uluitoare nu este, însă, reapariția acestui mic securist de tip nou în presă. Nu e uluitor nici tupeul de care dă dovadă cântând în studioul așa-zisei televiziuni Imnul Golanilor, parte a fantasmagoricei sale lupte cu securiștii și comuniștii. Uluitor este faptul că mai sunt oameni care-l bagă în seamă, care acceptă să-i vorbească asemeni unui ziarist, care, prin prezența lor la emisiuni, îi certifică impostura. Nu spun că omul ar trebui pus la zid și lapidat. Am trecut de vremurile acelea, sper, de multă vreme. Dar cel puțin ar trebui izolat și lăsat să-și rumege în singurătate nemernicia. Rana pe care a provocat-o unei meserii și așa suferinde se va vindeca, probabil, în timp. Însă imaginea lui de trepăduș acoperit de stele și flegme ar trebui să-i bântuie multă vreme pe toți cei animați de apucături similare.