O dureroasă, nevindecabilă nostalgie drapează romanul lui Giorgio Bassani, Grădinile Finzi-Contini, această stranie poveste de iubire și evocare în mare parte autobiografică a evreilor din Ferrara și a istoriei lor greu încercate. La mai mult de 60 de ani de la apariție, haloul poetic al cărții a căpătat o patină de vechime, precum fotografiile de odinioară. Povestea însă a rămas tulburător de vie, cu irizațiile ei tragice și cu speranțele protagoniștilor că viața va redeveni normală, în pofida semnelor tot mai numeroase ale coșmarului pe care se străduiesc să-l sfideze.
Scris după război într-o Italie sărăcită, haotizată de război, care se străduiește să-și revină, Grădinile Finzi-Contini e și un riguros memento al legilor antisemite cu care fasciștii lui Mussolini i-au urmat pe naziști, cu complicitatea interesată a notabilităților și în tăcerea lașă sau indiferentă a locuitorilor Ferrarei. Totuși, realismul lui Bassani e mai apropiat de cel al prințului Lampedusa decît de neorealismul militant al lui Elio Vittorini. În treacăt spus, în timp ce Vittorini a refuzat Ghepardul prințului sub motiv că ar fi fost prea eseistic, Bassani avea să-l publice entuziasmat la Editura Feltrinelli, la un an după moartea autorului. Textul pornește lent, aproape protocolar, ca o minuțioasă istorie a familiei Finzi-Contini și a proprietăților sale, încît cititorii nepreveniți au fost și mai sînt convinși că familia și grădinile de pe pe domeniul ei au existat cu adevărat.
Ecranizarea romanului în regia lui Vittorio De Sica îl face pe Bassani să protesteze într-o scrisoare deschisă în care acuză filmul de trădare a spiritului cărții și chiar a adevărului istoric. În pofida iritării îndreptățite, după mine, a romancierului, filmul lui De Sica avea să primească Oscarul pentru cea mai bună producție străină, iar discuțiile în contradictoriu despre conflictul lui Bassani cu De Sica și cu scenariștii ecranizării au continuat pînă în zilele noastre. La fel cum Micól, protagonista romanului, stîrnește polemici între neomoderniști și susținătorii corectitudinii politice.
Azi, modernismul emancipat al lui Micól, care ia peste picior sau chiar refuză tradițiile și tabuurile culturale și religioase ale familiei sale, nu mai pare atît de bizar sau chiar scandalizant, pînă la un punct, ca la data apariției cărții. Mult mai inteligentă și mai curioasă decît băieții cu care se joacă în copilărie și-n adolescență, Micól e amatoare de discuții libere despre sex, dar nu trece de bariera camaraderiei, de teama unor (de ea) presupuse dezamăgiri. Aparent băiețoasă și pusă pe contestare, complicata sufletește Micól are fragilitatea fetelor care nu îndrăznesc să se despartă de copilărie și frica de viitor a femeilor condamnate să intuiască dezastrele. Personajul despre care afli încă din prologul romanului că va sfîrși în deportare în Germania, alături de ceilalți membri ai familiei Finzi-Contini, îți stîrnește prin ricoșeu o crescîndă revoltă neputincioasă față de ceea ce știi că avea să se întîmple și sentimentul sufocant că ești martor la uriașa crimă căreia îi va cădea victimă și Micól. Acum, cînd am citit pentru a treia oară romanul lui Bassani, după mai mult de patruzeci de ani de la prima lectură, am avut același sentiment apăsător al ireparabilului care nu încape în cuvinte, dar în fața căruia doar cuvintele, chiar „înșelătoare și disperate“, își pot pune pecetea „pe puținul pe care și-l amintește inima“, cum își încheie relatarea personajul prin care Bassani povestește sfîrșitul lumii în care și-a trăit copilăria și adolescența.
Giorgio Bassani, Grădinile Finzi-Contini, traducere de Rodica Locusteanu, Editura Pandora M, Anansi – Clasic, 2023.
