Io tarzan, tu gein

Profesorul Mihai Maci scrie, pe Contributors, un articol despre gîndirea și emoțiile studenților săi. Departe de a-i acuza ori de a-i umili, el trage un semnal de alarmă în legătură cu valoarea școlii, a celor 12 ani care au precedat facultatea. Își pune niște întrebări la care nu avem răspuns. Vorbește de sărăcirea limbajului organizat și articulat, care se răsfrînge în calitatea gîndirii, cu tot ce presupune ea: comunicare, argumentare, cauzalitate, logică, rigoare ori direcție. Prima constatare de la care pleacă e asta mare, de mai jos:

„Limba își reduce funcțiile pentru că se estompează comunitățile în care se exercită. Locul în care acest lucru se vede cel mai bine e «structura narativă» a lucrărilor studenților mei. Am pus în ghilimele sintagma «structură narativă» tocmai pentru că – cel mai adesea – textele scrise de studenți nu au nici una. Ei descriu, descriu și iarăși descriu niște lucruri care nu au altă ordine decît cea în virtutea căreia apar în mintea lor (și pe care nu o problematizează în nici un fel). Sînt mereu tentat să spun «povestesc», însă tocmai acesta e lucrul cel mai straniu: nu povestesc! A povesti presupune un început, un sfîrșit și un parcurs care le leagă. Într-un anume sens, orice poveste se spune din perspectiva sfîrșitului (anticipat, dezvăluit pas cu pas sau – dimpotrivă – păstrat ca surpriză). Toate poveștile au o morală, un tîlc, un sens: sînt decantarea unui gînd care te face să te oprești și să regîndești lucrurile bine știute. Iar sensul pe care-l descoperi te face să crești lăuntric. «Poveștile» studenților mei nu au nici finalitate, nici sens; ei se descriu pe ei înșiși și lumea așa cum o văd ei. […] Problema e aceea a modului în care arată, a felului în care sînt îmbrăcați, coafați, machiați […]; a imaginii care sare în ochi și captează privirea. Ca și cum ar fi ei înșiși un produs a cărui poză durează cîteva secunde pe un ecran. Imaginea e mută și se dispensează de cuvinte; dacă are succes, atunci intră într-un joc al împărtășirii emoțiilor“.

Sînt multe aserțiuni în articol și, printre altele, cred că autorul ar fi trebuit să fie mai atent la redactarea lui. Are niște „typo“-uri de care s-au legat multe discuții, eludînd meandrele concretului. Dar lucrul la care ne face atenți domnia-sa e tocmai simplificarea, dezarticularea gîndirii, în absența cuvintelor și a polisemiei lor. Un soi de „Me, Tarzan, you, Jane“, dar fără virgule.  Firește, ca întotdeauna la noi, lumea s-a împărțit în două tabere: entuziasmații și indignații. Nu au lipsit salturile ilogice „școala de pe vremea mea“ ori „de ce urîm tinerii“. Mă rog, fiecare e liber să creadă ce vrea. Însă vine statistica și scrie negru pe alb că 45% din elevi sînt analfabeți funcțional, iar la testele PISA sîntem penultimii. Adică la coada vacii. Aici nu mai e nimic de comentat, chit că ministra Învățămîntului s-a dat peste cap să facă din țînțar armăsar.

E un paradox al lumii moderne: toate mijloacele de comunicare se înghesuie să îți ofere totul mestecat pe tavă, dar înțelesul sau mecanismul rămîn secrete tot mai adînci, de nepătruns. E veșnica confuzie dintre simplu și simplist. „Simplu“ e clar, exact, coerent, iar „simplist“ e un deșeu. Sigur că dl Maci se referă și la „România educată“ (alt prilej de haz nebun pe seama sa). Numai că are dreptate. Na, au trecut zece ani și nimic nu s-a schimbat, cu excepția salariilor din învățămînt. O să fiu mustrat că nu înțeleg noua generație. Probabil că-mi place limbajul articulat, sub toate formele lui. Există, în limba română de azi, coduri lingvistice la care nu mă pricep, pentru că sînt depășit de timp, de tehnologie? Și asta e posibil, dar mă întreb (cu modestie, cum altfel?) cum se face că pricep cam tot ce s-a scris înaintea mea, pot să interpretez, să văd, să învăț – și taman noul limbaj (atît de simplu, după vorbă, după port) nu îl pot descifra? Problema e că dl profesor pune în ramă o chestiune crucială pentru România. Acești studenți sînt specialiștii de mîine. Ei sînt chemați să analizeze politica, societatea, climatul internațional – și să ia decizii. Nu-i vorbă, în disciplinele exacte nu e posibil să mergi mai departe fără să știi, fără să legi datele, să cîntărești consecințele. Ce nu știe (sau nu-și imaginează oamenii) e că gîndirea fără cuvinte și fără un limbaj complex e foarte rudimentară. Și asta într-o lume din ce în ce mai complexă.

Textul următor îi aparține lui Christophe Clavé și e din 2019: „Cu cît limbajul este mai sărac, cu atît există mai puține gînduri. Nu există gîndire critică fără gîndire. Și nu există gînd fără cuvinte.Dacă s-ar auzi astăzi un strigăt de ajutor, acesta ar fi adresat părinților și profesorilor: faceți-vă copiii, elevii, studenții să vorbească, să citească și să scrie.

Predați și exersați limba în cele mai variate forme ale ei, chiar dacă pare complicată, mai ales dacă este complicată. Pentru că în acest efort stă libertatea. Cei care explică constant că este necesară simplificarea ortografiei, curățarea limbajului de «defectele sale», desființarea genurilor, timpurilor, nuanțelor, tot ceea ce creează complexitate sînt groparii minții umane“.

Dar să dăm cuvîntul unui reprezentant al părții adverse, pentru că el exprimă cel mai bine viitorul: „Sînt inundate rețelele de băbăciuni și de zicerea asta idioată“.

Din această dilemă nu putem ieși.