Om serios și iubitor al lucrurilor temeinic făcute, dar și hîtru la o adică, Ioan Cristescu a avut misia nefericită de a muta Muzeul Literaturii Române de pe Bulevardul Dacia pe strada Nicolae Crețulescu. Din prilej de dramă, mutarea asta a avut un efect miraculos asupra muzeului, care a prins viață. Din locul unde nu se întîmpla mare lucru, muzeul a devenit un punct obligatoriu de trecere și de întîlnire între memorie și întîmplările memorabile de azi ale literaturii române.
Cristian Teodorescu: Dintr-un mort plicticos, Muzeul Literaturii Române din București s-a transformat ca mîrțoaga din Harap Alb. E locul în care literatura și personajele ei, scriitorii, se întorc miraculos la viață. Cum a devenit cazul, domnule Ioane?
Ioan Cristescu: Nu cred că era chiar un mort plicticos, ci mai degrabă o instituție rămasă în timp, îmbătrînită și statică. Și adevărat, plicticoasă. Chiar dacă nu am fi fost evacuați din spațiul din bulevardul Dacia nr. 12, muzeul avea nevoie, cum se spune, de o rebranduire, dar pentru această întreprindere era nevoie de ceva mai mult, de o identitate. Multă lume, în urmă cu ani, confunda Muzeul Literaturii cu locul unde există o terasă și o cîrciumă la care puteai să te întîlnești cu scriitori, pictori, actori și să mănînci mici și să bei bere. Nu am nimic împotrivă ca un muzeu să aibă și loc de relaxare, de băut o cafea, dar nu acesta e scopul.Pentru că ne propunem să ne adresăm nu ideii de public, nu unui public teoretic, ci fiecărui om în parte, fie că este vorba despre persoane cu dificultăți sau de minorități etnice, religioase, culturale, sexuale. Persoanele în dificultate care ne trec pragul vor găsi aici instrumentele necesare de explorare a muzeului: ghidul în Braille pentru nevăzători, video-ghidul în limbajul mímico-gestual pentru persoanele cu deficiențe de auz. Muzeul din bulevardul Dacia nu avea public, vizitatori, ci trecători.
Pentru că ne aflăm mereu în tranziție, nu mai avem timp de relaționări. Muzeul Literaturii oferă o relație. Viața muzeului este precum cea umană. Nici un om nu poate merge pe drumul altuia, spune Krishna. Noi mergem pe drumul nostru convinși că muzeul nu este un paradis artificial, este locul unor energii, iar acestea trebuie trezite de exponate, de ambient, de vitrine și de cuvintele din manuscrisele expuse. Important este să reușești să te apropii de antici, de clasici și de contemporani ca fiind actuali, prin proces de actualizare.
C.T.: Schimbi locul, schimbi norocul? (Adică de pe bulevardul Dacia, în imobilul de la colțul străzii Nicolae Crețulescu, vilă de negustor chivernisit și cu oarece gust artistic.)
I.C.: Se poate spune și așa, dar spațiul din Nicolae Crețulescu a devenit nu numai muzeu, ci un loc unde vii nu ca să vezi trecutul, nici istoria literară, ci mai ales literatura care este prezentată aproape pretutindeni mai degrabă din perspectiva unor individualități literare, și nu din perspectiva întregului unei literaturi cu rolul său istoric, politic, social, antropologic și mental, casele memoriale ale scriitorilor fiind preferate muzeelor care descriu o literatură anume în ansamblul său.Prin conceptul propus de noi creionăm și o hartă a istoriei literaturii române, și o istorie critică și conectivă, racordată la marile teme, motive, personalități și chiar personaje, iar mai apoi acest concept este elaborat prin filtrul patrimoniului imaterial într-o formulă racordată la cele mai noi tehnologii. Pentru că păstrăm muzeul în pas cu prezentul și ne îndreptăm atenția spre viitor, scopul final fiind de a ne adresa nevoilor celor mai recente pe care omul, individul, indiferent de natura sa, indiferent de ce îl distinge mai mult, de propria sa identitate, le are în societatea contemporană în care trăiește.
C.T.: Editura cum merge pe criza asta, care poți pentru ca să zici că nu se mai poate?
I.C.: Se poate. Tîrgul de Carte Bookfest arată că scepticii care spun că nu se mai citește sînt cei care nu citesc. E adevărat că la noi cartea de învățătură nu are căutarea pe care o au cancanurile și dezbaterile politice. Sîntem totuși în țara lui Caragiale. Situația cărții e situația țării. Nici nu merge înainte, nici înapoi. Totuși, există un adevăr, românul scrie mult și citește puțin.
C.T.: Cu expoziția despre Mircea Nedelciu și cu, mai ales, evocarea lui Mircea, să zicem că a fost mai simplu, omul a avut nenumărați prieteni și despre cărțile lui se vorbește și se scrie fără întrerupere. Dar cu, puțin zis, controversatul Ion Caraion?
I.C.: Evocarea lui Mircea Nedelciu nu e un caz singular. Urmează și alte evocări: Alexandru Mușina, Augustin Frățilă etc. La Ion Caraion, la centenar, ne-am propus, ca în cazul altor scriitori intrați în uitare, să ne referim la poetul și eseistul și nu la controversatul Ion Caraion. E un caz care nu poate fi elucidat decît prin cercetare literară și pînă se va apuca cineva de realizarea unei istorii literare bazate pe biografism, noi credem că nu trebuie uitată opera.
C.T.: Cum crezi că e cu scriitorii de origine română care au scris în altă limbă, de obicei franceză, și pe care ni-i revendicăm morți, după ce, vii, i-am făcut să-și ia tălpășița de la binele din România?
I.C.: Dintr-un soi de mîndrie proletară n-am ajuns la o concluzie firească: revendicările de acest tip dau bine cînd vrem să ne autovictimizăm. Trebuie cercetat caz cu caz. La unii, istoria comunistă a fost de vină și acest fapt e de neocolit. La alții a fost alegerea lor. Nu mă simt vinovat că au plecat. Mă simt vinovat că îl pomenim pe Eliade, dar nu-i mai cunoaștem opera. E și cazul lui Cioran – și atîția alții. Ar trebui să-i reintegrăm prin operă și nu prin biografie.
C.T.: Avem obiceiul de a ne angeliza scriitorii sau de a-i demoniza, după caz. De ce funcționează atît de prost cîntarul valorii la noi?
I.C.: Sînt multe de spus aici. De la păcate omenești, invidie, trufie, gelozie etc. personale, la poziții de clan, gașcă, grupare etc. Cîntarul nu funcționează prost, nu avem cîntar, avem doar situații conjuncturale pe care rareori posteritatea le-a validat valoric. Și mai e o situație bizară, dar asta e realitatea – scriitorul nu mai are un loc ales în societate. Intelectualul în general nu mai simte că are un cuvînt de spus pentru că nu-l întreabă nimeni. Nu pentru că ar avea răspunsuri, ci de dragul dezbaterii. Discutăm în contradictoriu pînă la sfadă, dar nu mai dezbatem nimic. Or această situație eu o consider ca o maladie culturală, dar mai ales socială. Literatura pare a fi o îndeletnicire fără o miză. Or acest lucru ține de cultura unui popor.
C.T.: Care sînt scriitorii noștri uitați pe nedrept? Vă bate vreun gînd, la muzeu, în privința lor?
I.C.: Sînt mulți uitați și motivele sînt multiple și s-ar putea scrie biblioteci întregi pe această temă. Unii au avut perioada de glorie în contemporaneitatea lor. Alții au fost mai retrași. Alții au avut și au în posteritate conexiuni politice, ideologice, rasiste etc. În lumea noastră, ideologizată extrem, trebui să cîntărești bine ce și cum faci ca să-i recuperezi. Se spune că uitarea vine prin faptul că nu mai sînt citiți. Îmi vin în minte cîteva nume: Sorin Titel, Ovidiu Cotruș, Alexandru Philippide, Ionel Teodoreanu, Constantin Țoiu, Alexandru Ivasiuc, Radu Tudoran etc. Ca muzeu al literaturii, încercăm să nu-i lăsăm în dicționare, pentru că acolo e adevărata uitare. Nu putem întotdeauna să le reedităm cărțile. Provocăm însă evocări și atragem atenția asupra lor. Sine ira.
21 de vizualizări
