În 1990, cînd a s-a întors în țară, Ion Rațiu, urmașul memorandiștilor, cu papionul și accentul său britanic, a candidat la președinția României. În campanie se întîlnea cu vechii lui prieteni țărăniști, care reînființaseră partidul, și mai vorbeau despre tinerețile lor. El le povestea ce făcuse în străinătate, din 1940 încoace, iar ei – cîte pătimiseră aici, prin închisori și în libertatea cu iz de pușcărie de după ’64.
Rațiu umbla prin țară, să le vorbească alegătorilor despre democrație și capitalism. În orașe, feseniștii se uitau la el cu o mută ostilitate; aveau consemn de la centru să nu care cumva să-i facă lui Rațiu vreun pocinog. La țară însă, lucrurile erau mai complicate, mai ales prin satele de la cîmpie. În cîteva comune, alegători dresați în prealabil îl așteptau pe drum și țipau: „Afară cu Rățoiul!”, „N-ai mîncat salam cu soia!”, „Ai venit să ne iei pămîntul!”. Țărăniștii care-l însoțeau îl sfătuiau să se retragă.
Rațiu, zîmbitor, se dădea jos din mașină și intra în vorbă cu cei care blocau drumul. Mai încasa cîte un ghiont, dar, bărbat zdravăn, nu se sinchisea de asemenea atenții. „Să discutăm undeva, nu așa, pe marginea drumului!” – și, din vorbă în vorbă, mergea pe jos pînă în centrul comunei împreună cu liota de contestatari. Țărăniștii lui se temeau să nu fie luați la pietre, cum li se mai întîmplase altora din partid, prin satele patriei. Rațiu admitea că exista și această posibilitate, dar, dragă, dacă el s-ar fi speriat din orice, ar fi rămas la Londra, fiindcă avea ce să facă acolo. „Care din orice, Iancule, n-ai văzut cîți erau contra ta?” Așa e, zicea Rațiu, dar decît să-l creadă oamenii un candidat fricos, accepta acest risc. C.T.