Trecuseră vreo trei ani de cînd se întorsese Ion Rațiu în țară. Ajunsese deputat, scosese Cotidianul și adusese aici o tipografie pentru ziar. Nu obosea mirîndu-se de cîte vedea și auzea pe meleagurile patriei pe care o străbătea într-un Mercedes alb. Aerul lui mirat îi făcea pe mulți să-și închipuie că e lesne de fraierit, mai ales că Rațiu se lăsa cu ușurință tapat de bani. Unii dintre țărăniști îl priveau ca pe pușculița partidului. Cîțiva se băteau să-i care servieta. În afară de țărăniști, se învîrteau pe lîngă el tot felul de inși care se străduiau să-i intre în grații. Bătrînii țărăniști trecuți prin pușcării îi mai adulmecau pe securiștii care voiau să se lipească de el și-l preveneau, dar nici ei nu erau infailibili, așa că, după un timp, Rațiu nu s-a mai luat după ei. Poate și pentru că în liota de țuțări care aspirau la rolul de oameni ai lui de încredere, competiția era nemiloasă. Unul dintre ei, un lungan gălbejit cu mustață, îi spune: „Domnu’ Rațiu, vedeți că ăla de-l țineți administrator a fost securist, domnu Rațiu. Vrea să vă bage în faliment“. Nepotul memorandistului își mîngîie gînditor papionul: „Dragă, nu-ți face griji cu falimentul meu. Și, ce coincidență, acest domn mi-a spus despre dumneata exact ce-mi spui dumneata despre el“. La vreo săptămînă după aceea, Rațiu povestește într-un cerc restrîns că-l sunase pe șeful SRI, Virgil Măgureanu, să-i atragă atenția că era posibil ca oamenii lui secreți să se toarne unii pe alții. După încă o săptămînă, lunganul cu mustață dispăruse din anturajul lui Rațiu, iar administratorul își anunțase demisia.
Ion Rațiu și Securitatea
