Psihiatrul și scriitorul Ion Vianu despre V.V. Putin, despre complexele de superioritate ale Rusiei și despre actorul, devenit președinte, Volodimir Zelenski.
Cristian Teodorescu: Domnule Vianu, dacă, să zicem, v-ar intra mîine în cabinet un pacient cu numele Vladimir Putin, acel Vladimir Putin, ce i-aţi recomanda?
Ion Vianu: I-aș spune: „Vladimir Vladimirovici, boala dvs. nu vă scutește de răspunderea faptelor pe care le ordonați“.
C.T.: Cum vă explicaţi, ca psihiatru, crimele, violurile, jafurile și distrugerile la care se dedau soldaţii ruși în Ucraina?
I.V.: Sînt posibile mai multe explicații. Unii spun că acolo au operat mercenarii ceceni, a căror reputație de cruzime este de pe acum bine stabilită. Alții, că trupele din prima fază a războiului erau compuse mai ales din recruți neinstruiți, prost comandați, care s-au zurbagit, conform unei vechi tendințe a armatelor ruse. Un singur lucru este cert: soldaților, după ce nu li s-a spus că merg la război, li s-a explicat că misiunea lor este să lichideze cîteva nuclee de „neonaziști“. Cînd au văzut că întreaga populație le este ostilă, au dedus, firesc, că toți sînt neonaziști și că este datoria lor să îi lichideze prin orice mijloace. De altfel, brigada motorizată care a masacrat populația a fost ulterior decorată pentru „faptele de arme“ de la Bucea. Doctrina militară oficială în privința ucrainenilor, publicată sub numele unui scrib de la agenția oficială Novosti, preconizează explicit măsurile cele mai aspre și inumane, inclusiv anihilarea populației civile, violurile, distrugerea locuințelor, jaful. Locuitorii mai multor comune din jurul Kievului, femei, vîrstnici, copii, se ascundeau în adăposturi subterane; unii mureau, cei vii nu erau autorizați să scoată cadavrele decît o dată la cîteva zile. Cruzimea nu este apanajul unor epoci revolute, ci se împacă perfect cu modernitatea cea mai agresivă, cînd morala este determinată de fanatism și resentiment.
C.T.: Un deputat rus a făcut o criză de nervi în Duma de Stat cînd a aflat că ucrainenii au scufundat crucișătorul Moskva, mîndria rușilor din Marea Neagră, și a cerut să fie declarat imediat război Ucrainei. De parcă pînă atunci soldaţii ruși ar fi împărţit flori ucrainenilor. Cum poate cineva să se facă într-atît de niznai faţă de „operaţiunea specială“ a armatei trimise de Putin în Ucraina?
I.V.: Pe de o parte, Rusia oficială nu recunoaște că Moskva s-a scufundat datorită lovirii de către rachetele inamice, ci pretinde că dezastrul este datorat unei explozii de cauză nedeterminată și „mării agitate“; pe de altă parte, rușii au bombardat uzina unde se fabricau rachetele Neptun. Dar folosirea termenului „război“ cu referire la expediția din Ucraina este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea. Bietul deputat o fi înnebunit și el în fața unei asemenea contradicții. Dar să nu uităm: propaganda este atotputernică. Omul crede ce spune televiziunea pe care o ascultă. Iar în regimurile totalitare, omul obișnuit nu are acces decît la informația oficială. În marile centre, cei mai informați știu ce se întîmplă; există deja o emigrație rusă care nu a mai suportat să trăiască în societatea putinistă și a luat calea exilului. Atîta vreme cît nu revin în țară cadavrele soldaților, lumea crede sau preferă să creadă versiunea oficială; deocamdată, popularitatea lui Putin crește în Rusia. Numai mînia mamelor poate să schimbe întrucîtva atmosfera… mai tîrziu.
C.T.: Cît timp poate sta la putere un om sănătos la cap fără să se paranoizeze?
I.V.: Un gînditor al secolului al XIX-lea, J. Acton, a scris: „Puterea are tendința să corupă; puterea absolută corupe în chip absolut“. Rusia nu a cunoscut niciodată o democrație funcțională. Anii Elțîn au fost anii unui haos generalizat și Putin a fost la început bine perceput în Rusia, ca un aducător de ordine. Dar s-a agățat de funcția supremă, și-a distrus rivalii politici și de aici începe beția puterii care nu-și refuză nici un mijloc, oricît de barbar, și nici o limită în dorința de a domina lumea. Putin, îndrumat de cîțiva gînditori de casă, reciclează doctrinele absurde și reacționare ale imperialismului țarist visînd să domine mai întîi Europa, apoi lumea întreagă. Testul limitei megalomaniei putiniste este dacă, pe punctul de a pierde războiul, va recurge sau nu la armele nucleare.
C.T.: Rusia pare să aibă două feţe complet opuse, una europeană, civilizată, cealaltă de o barbarie fără margini, de ţară a cavernelor. Cum vine asta?
I.V.: Nimeni nu poate nega importanța culturii ruse. Pretutindeni, în literatură, arte, în științele umane și naturale, contribuția rușilor este impresionantă. Mai mult, rușii exprimă un talent deosebit în a asimila modernismul, avangardismul. Însă există o tendință opusă, predominantă, la care au aderat și gînditori de seamă, ca Dostoievski și Soljenițîn – cel al ultimilor ani de viață: aceștia atribuie Rusiei rolul de-a izbăvi omenirea, o convingere mesianică. Pe urmele acestei credințe s-au dezvoltat despotismul cel mai negru, bigotismul, fanatismul naționalist.
În secolul al XIX-lea s-a format convingerea că va avea loc un fenomen mîntuitor universal legat de prezența Rusiei în lume. Acest fenomen s-a produs cu adevărat, dar a fost exact inversul împărăției pravoslavnice: bolșevismul. Grație victoriei lui în sălbaticul război civil între albi și roșii, terorismul intern a triumfat; mai apoi, vechiul plan imperialist, reciclat prin marxism-leninism, a reușit să supună popoarele din Europa de Est. La un moment dat, în deceniul opt, marina militară sovietică ajunsese pe toate oceanele. După războiul din Afganistan, și datorită corupției la cel mai înalt nivel, sistemul s-a scufundat prin implozie.
Rusia nu renunță la pretențiile ei. Imperialismul rusesc redescoperă teoriile reacționare ale superiorității rasiale ruse. Deci, odată am fost înghițiți de Rusia bolșevică, acum ni se propune dominația Rusiei purtătoare de Dumnezeu. Nu e prea mult? În ce privește masele rusești, din care se recrutează militarii barbari, ei provin dintr-un popor care a fost oprimat peste măsură, întîi de vechiul regim țarist, pe urmă de bolșevici. Brutalitatea în mijlocul căreia te-ai născut te face brutal pentru restul vieții. Popoarele europene au renunțat la imperialism. E momentul să renunțe și Rusia.
C.T.: Ce părere aveţi despre Volodimir Zelenski, fost actor, lipsit de experienţă politică, devenit omul potrivit la locul potrivit, în momentul potrivit?
I.V.: Zelenski nu făcuse politică. A fost ales cu 73% datorită exasperării electoratului față de politicieni cu un program anticorupție, dar pe care nu au reușit să-l realizeze. Înainte de invadarea Ucrainei, pe 24 februarie, cota lui de popularitate scăzuse undeva la 30%. În momentul în care a trebuit să facă față situației militare foarte grave a devenit comandantul ideal: brav, înzestrat cu sînge rece, încurajînd la maximum populația, știind să se adreseze conducătorilor străini în modul cel mai potrivit. Patriot, inteligent, neobosit.
Aș putea să cred că actorul genial care probabil este „joacă“ rolul liderului providențial. Marea controversă a teatrologiei – dacă actorul este un simulant intelectual sau chiar intră în pielea personajului – înclină către al doilea răspuns, într-atîta este de perfect în rolul său.
C.T.: Cum de rezistă ucrainenii psihic asalturilor teroriste ale armatei lui Putin?
I.V.: Patriotismul unui popor căruia istoria și fratele velicorus i-au refuzat existența poate fi un motiv serios pentru moralul de fier pe care-l manifestă ucrainenii. Respectiv, armata invadatoare nu are moral fiindcă nu are cum să înțeleagă de ce se bate.
C.T.: Prinţul Mîșkin al lui Dostoievski era convins că frumuseţea va salva lumea. Poate salva frumuseţea Ucraina de încrîncenarea criminală a lui Putin?
I.V.: Dulce et decorum est pro patria mori: este dulce și demn să mori pentru patrie, spune poetul latin Horatius.