Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ION VIANU: “Deseori o psihoză se construiește ca o catedrală, pe parcursul mai multor generații”

Zoom ION VIANU: “Deseori o psihoză se construiește ca o catedrală, pe parcursul mai multor generații”

Psihiatru, autor de romane și de eseuri, Ion Vianu e unul dintre cei mai importanți scriitori români de azi. Un înțelept care crede în Adevăr, Bine și Frumusețe ca și cum ele ar fi calea noastră de salvare împotriva tuturor nebuniilor pe care le facem.

Cristian Teodorescu: Notre-Dame de Paris, accident nenorocit sau soartă?

Ion Vianu: Ce este soarta? Un filozof a spus că este o succesiune de evenimente tipice. Catedrala este un simbol puternic nu numai al catolicismului, într-un moment în care Biserica de la Roma este zguduită de scandalul pedofiliei, dar și un simbol al civilizației occidentale, al Europei. Incendiul catedralei, fie el și neintenționat,  este un eveniment foarte grav, forța simbolurilor (nașterea, devenirea lor, distrugerea) nu mai trebuie amintită. În contextul de azi, cu o Europă care-și caută cu multe dificultăți afirmarea, distrugerea unui asemenea monument nu este de bun augur. Arderea bibliotecii din Alexandria a avut trei etape, numai ultima ducînd la dispariția ei definitivă. S-a întîmplat sub califul Omar (secolul VII) și simbolizează lichidarea totală a lumii antice. Vom vorbi odată de primul incendiu al Catedralei Notre-Dame de Paris? Procesul de descompunere și recompunere a lumilor este complex, iar profeții au o meserie grea.

C.T.: De ce ar trebui, de la zicerea unui personaj al lui Dostoievski încoace, ca Frumosul să salveze omenirea?

I.V.: Acționăm și reacționăm sub impulsul agresivității, al temerii, voinței de putere, ambiției, orgoliului. O singură împrejurare permite Omului să se sustragă, fie și pentru o clipă, din circuitul malefic al acțiunii: este contemplarea Frumuseții, a frumuseții icoanei, a imaginii artistice, dar și a frumuseții trupurilor și a frumuseții morale. Vorba lui Dostoievski exprimă speranța că, bînd potirul amărăciunii pînă la fund, omenirea va sfîrși prin a proclama dogma supremă, virtutea supremă care este contemplarea Frumosului. Slabă speranță, dar în același timp singura speranță.

C.T.: Cît sîntem de nebuni fără să ne dăm seama? Care e, de fapt, normalitatea celor pe care-i diagnosticăm drept nebuni?

I.V.: Toți oamenii suferă de „nebunie ordinară”. Sîntem confuzi, contradictorii, ambivalenți. Dacă sîntem păziți, iubiți, învățați de bine,  avem șanse să evităm, cel puțin în parte, nebunia de toate zilele care nu ne părăsește nici la adînci bătrîneți. Apoi, există „talentul” (sau predispoziția genetică sau fatalitatea sau împrejurările rele) de a trece de la nebunia ordinară la nebunia clinică. Devenim bipolari sau schizofrenici etc. Deseori o psihoză se construiește ca o catedrală, pe parcursul mai multor generații: bunicul este un original, tatăl – un ciudat, iar fiul – bolnav sadea. Eu consider că boala mintală nu este decît o dezvoltare arborescentă a nebuniei inerente oricărei vieți omenești.

C.T.: Avem destin sau depindem doar de întîmplările vieții?

I.V.: Destinul este caracterul. Faptul că răspundem într-un mod tipic la evenimente diverse conform firii sau caracterului nostru atrage din partea celorlalți răspunsuri care la rîndul lor sînt tipice (de pildă, dacă sînt timid voi fi ușor de dominat). Hazardul, de pildă un accident neașteptat, se situează în afara „destinului”. Cu excepții: dacă mă voi expune sistematic, conform unei porniri profunde, personale, unor situații periculoase, de pildă dacă practic alpinismul de performanță, atunci accidentul face parte din destinul meu. Eu spun: ce ți-e scris îndărătul frunții ți-e pus (în mintea ta)!

C.T.: Ce înseamnă pentru un psihiatru credința în Dumnezeu?

I.V.: Există toate tipurile de credințe sau necredințe la psihiatri. Aș spune că domină agnosticismul, ginta medicală fiind una de sceptici. Aș vrea să cred că religia însemnă contemplarea Frumuseții eterne în manifestările ei particulare (revin la „Frumusețea va mîntui lumea”). Pentru mine, preoții ar trebui să fie gardienii frumuseții eterne și nu mînuitorii fricii de pedeapsa divină. Altfel, cred că era care vine s-ar putea dispensa de religie, dar asta nu însemnă că va fi și bine într-o lumee complet atee. Dacă Dumnezeu va fi doborît de pe tron, oamenii vor adora tronul. Dumnezeu nu trebuie să fie considerat drept un fel de șef al lumii, ci o putere care leagă aspectele sacrului între ele, apoi sacrul de profan și, la urmă, pe oameni între ei. Asta și înseamnă cuvîntul religie, o legătură: între simbolurile sacre, între sacru și profan, între oameni… în numele Frumosului.

C.T.: Dar credința totală în prietenie, ca în cazul dumneavoastră?

I.V.: Prietenia este un sentiment fragil: un nimic o distruge. E mult mai fragilă prietenia decît dragostea, care e compatibilă uneori și cu lovituri colosale. O prietenie care durează o viață este un lucru rar și minunat. Și, pe deasupra, prietenia implică gratuitatea. Altfel este ceva impur: o alianță pe bază de interese care se face și desface. Acum, de cînd cu Facebook, ai mii de prieteni. Trebuie totdeauna specificat: „prieten pe Facebook”. Fiindcă veni vorba, am observat că și prietenii FB sînt ultrasusceptibili: obiectezi ceva și imediat te „blochează”.

C.T.: De ce au fost în stare psihiatri din România să devină complici ai regimului comunist?

I.V.: Generația noastră a fost îndoctrinată cu ideea că interesul obștesc este superior interesului individual. Ăsta era comunismul! Prin urmare, un disident era ori criminal, ori nebun. Eu am fost în măsură, la un moment dat, să semnalez chestia asta, ca pe un abuz, o porcărie. Am fost un whistleblower, un fluierător în biserică. De altfel, mi-a și spus un anchetator la Securitate: „Dumneata ai fluierat în biserică”. Dar vreți să vă spun ceva? După felul în care am fost crescuți (generația noastră), sînt uimit cît de puțini au fost psihiatri conformiști, o mică minoritate. De fapt, pe un plan mai general, n-a prins comunismul la noi, lumea se prefăcea că crede, era un fel de joc. Ce mai în sus și în jos, era oribilă coprofagia ca sistem de viață al întregii societăți, și lasă urme. Cei bătrîni uită, iar cei tineri nu știu.

C.T.: Nu păreți atins de ceea ce spunea Freud despre relația dintre tată și fiu sau, mai exact, dintre fiu și tată.

I.V.: Eu am avut privilegiul și dificultatea de a avea drept tată un om cunoscut și prestigios. O astfel de situație, cînd ești tînăr, îți pune o problemă în plus în a te defini și simți liber. Nu cred că am dreptul să fiu încîntat de mine (cineva spunea că, față de cel ce speri să devii la 18 ani, ești totdeauna un ratat), dar cred că am căutat cel puțin să-mi fac viața așa cum am înțeles-o. Dar fiul devine tată: în băieții mei m-am văzut pe mine, fiul. Un bun reper în viață. Crești tu, crescîndu-i pe copiii tăi. În fond, toate generațiile sînt intermediare. Acum lucrurile se schimbă: patriarhatul dispare, apar alte raporturi între părinți, copii, sexe și genuri, generații etc., etc. O să fie mai bine, mai rău? Dar cine să judece și mai ales cînd?

C.T.: Ce carte scrisă de Ion Vianu să recitesc?

I.V.: De curînd am recitit eseul despre îmbătrînire și bătrînețe, pe care l-am compus acum vreo zece ani. Fiind tînăr pe atunci (75 de ani), m-am temut să nu fi scris prostii. Ei bine, nu, e corect. Dar, reparcurgînd această scriere, am descoperit un nou concept: murirea. Murirea nu este moartea, moartea este un eveniment punctual. Murirea, dimpotrivă, este o formă de viețuire, partea care se petrece cu gîndul la condițiile dispariției noastre, cum le vom putea sau nu stăpîni sau cel puțin influența; dar și cu destul de deșarta voință de a influența timpul care va continua să curgă, după ce nu vom mai fi. Eu nu cred, precum Heidegger, că „trăim întru moarte”, dar cred că o parte din viețuire este murire și este cu atît mai firesc să fie așa cu cît ești mai bătrîn. Este o formă de gospodărire a existenței tale, dar nu trebuie să fie numai grijă, acest proces se poate desfășura cu bonomie și bună dispoziție. Cît despre viața viitoare, nu o exclud deloc, dar zic mai bine nu, chiar și în ipoteza eternei juisări paradiziace. Cum spunea umoristul Coluche: eternitatea este foarte lungă, mai ales către sfîrșit. Prefer Neantul.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cum l-a deposedat Mircea Geoană pe Băsescu de vise

    23 iulie 2019

    În istoria românilor un singur domnitor a avut privilegiul de a fi adjunct al trupelor creștine din Europa, Iancu de Hunedoara, care l-a secondat pe cetățeanul maghiar de origine poloneză […]

  • Ce-ai făcut în următorii cinci ani?

    23 iulie 2019

    Cum va arăta viitorul României după alegerile prezidențiale? Va fi țeapăn și suficient, ca Iohannis, deșirat și agresiv, ca Barna, sau, poate, “neconflictual” și dezbinat, ca propunerea alianței PSD-ALDE. Viitorul […]

  • Statul jalnic barbă-cot

    23 iulie 2019

    Statul român, la toate nivelurile sale, este din ce în ce mai incapabil să-și îndeplinească îndatoririle de bază: acelea de a-și proteja cetățenii și de a le oferi premisele bunăstării. […]

  • Părinteasca dimîndare

    16 iulie 2019

    Simona Halep i-a bulversat pe englezi cînd le-a povestit că România, care-i cea mai mare producătoare de iarbă cu scaieți din Europa, nu are nici un teren de tenis cu […]

  • Alianța morților

    16 iulie 2019

    Al doilea mandat Iohannis își aruncă umbra împietrită peste următorii cinci ani românești. După calcule și arestări, fatalitatea are acum înfățișarea drobului de sare. Se pregătește perpetuarea unui alt președinte […]