Am citit și cu oarecare interes documentar personal această carte alcătuită din 18 eseuri, scrise de tot atîția autori, istorici sau nu. Ideea cu „temele pentru acasă” mi s-a părut cît se poate de bună și pentru curiozitatea cititorului obișnuit, și pentru relația lui cu trecutul țării sale. Un secol de istorie cercetată aplicat, pe felii, fără chiote festiviste, dar și fără vaietele neguroase care s-au auzit anul trecut – că, la un secol de la Unire, țărișoara a ajuns ca vai de capul ei. Că România ar fi putut ajunge mult mai bine, dacă ar fi fost mai acătării guvernată, asta o simte și omul de pe stradă, încît nemulțumirea istoricilor la centenar e cît se poate de justificată. Dar una peste alta, și cu toate lucrurile care ne irită acum, România, ca țară, e azi în cea mai favorabilă perioadă dintre toate prin care a trecut de la Unirea din 1918 încoace. Așa că e cu atît mai iritant că politicienii noștri nu sînt în stare să-și facă bine lecțiile cînd ajung la guvernare, profitînd de acest moment de siguranță, despre care nu se știe cît va dura.
Eseul din deschidere al lui Adrian Cioroianu mi s-a părut corect, dar fără mari sclipiri personale, ca și cum istoricul ar fi fost mai atent la eventualele comentarii despre textul său decît la propriile ziceri. Punctul său de pornire, cel despre situarea geopolitică a României, de la care ni s-ar trage și bunele, și mai ales relele, e al unui istoric prudent care preferă acest loc sigur, dar comun, unei ipoteze personale, dar riscante, despre ceea ce au făcut și n-au făcut românii în acest spațiu pentru a-și scoate țara din condiția care i-a fost impusă, dar pe care au și acceptat-o, înghițind în sec.
Nicolae Iorga scria obidit despre revoluția română de la 1848 că a fost cea mai căzută din întreaga Europă. Iar pe urmele lui, G. Călinescu spune, în Istoria… sa, că Heliade Rădulescu, cel ce apărea înveșmîntat în mantie cît timp revoluționarilor pașoptiști le mergea bine, cînd a văzut se îngroașă gluma, și-a luat mantia și a fugit.
Or, dacă de la vîrf veneau asemenea semnale, ce era să mai facă revoluționarul de rînd?
Fuga sau compromisul sînt variantele autohtone în marile momente prin care trec și țările române. Efectele sînt nenorocite. Am avut și avem o relație permisivă cu legile, cum observă Cristina Deac. Avem tradiții în materie de corupție judecătorească, remarcă Gheorghe Onișoru, fostul președinte al CNSAS, care povestește cîți bani a cheltuit PCR în anii ’20 ai secolului trecut pentru a-și scoate nevinovați membrii care aveau procese. Jumătate pentru avocați, jumătate pentru judecători.
Foarte bune mi s-au părut eseurile celor trei basarabeni, Igor Cașu, Petru Negură și Sergiu Musteață, despre unirea Basarabiei cu România și despre ce s-a petrecut după aceea în Basarabia, inclusiv despre ce au făcut autoritățile române acolo, producînd legenda „jandarmului român”, cel ce bătea fără milă. Doar că, după ce puterea sovietică a lui Stalin a făcut „dreptate” în Basarabia pe care sovieticii au reocupat-o, jandarmul român a devenit aproape simpatic în comparație cu măsurile sovieticilor.
Despre așa-numita problemă maghiară, apărută după Unirea din 1918, trebuie să recunosc că n-am înțeles mare lucru din eseul lui Bakk Miklós. Mai precis, n-am priceput încotro bate autorul, cu textul său, altminteri interesant, despre tipurile de relații interetnice din Ardeal dinainte și după Unire.
Regret, după citirea acestei cărți, că lipsesc din ea felii importante, cum ar fi arta sau medicina din anii care ne despart de 1 decembrie 1918, ca să nu mai zic de Poliție și Jandarmerie ori despre industria jocurilor de noroc și despre prostituție.
Adrian Cioroianu (editor), Un centenar și mai multe teme pentru acasă. Ce au învățat și ce nu au învățat românii din ultimul secol de istorie, Editura Polirom, 2018.
