–Să trecem direct la Apocalipsă, oftă Dumnezeu.
–Dar, Doamne, mai avem Săptămîna Patimilor! interveni Caragiale.
–Nu, nene Iancule, nu avem. Tu vei avea Săptămîna Patimilor dacă nu ești serios și nu te ții… cum se zice…
–După tipic? veni întrebarea pe un ton extrem de hîtru.
„Stai puțin, de cînd e Caragiale hîtru?“, se întrebă Dumnezu și deodată simți în nări mirosul celui alungat din rai. Din raiul preoției, pentru că drăcușorii au ținută profesională și n-ar cuteza niciodată să se arate Atotziditorului mirosind a mujdei, mîțe și sarmale de varză.
–Creangă, te-am chemat Eu sau erai în trecere? întrebă Dumnezeu amuzat de apariție.
–În trecere, Doamne. Iaca, mă duc și eu la tîrg cu căruța plină să vînd ceva.
–Să te întreb ce anume te duci să vinzi?
–Mai bine să nu mă întrebi, Doamne.
–Dar dacă totuși te-oi întreba, Ioane?
–Aș zice că mă duc să vînd roadele pămîntului, așa cum L-ai blagoslovit Tu, Doamne.
–Și ce-a crescut, creștine, după blagoslovirea Mea?
–A crescut un paradox, Doamne.
–Un ce, mă țărane? întrebă Dumnezeu, simțind dorința aprigă să se închine mai dihai ca la vorbele ticălosului de grec.
–Un paradox, că dacă zic la singular, după datină, se înțelege că nu s-a făcut nimic, deși s-a făcut prea destul, să mai dau și la alții.
–Cui să mai dai, Ioane?
–Cui merită, Doamne, că în țara asta sînt destui aceia care merită cu vîrf și să le îndesăm! Și românii ar trebui să fie cît mai darnici și mai ospitalieri cu dînșii.
–Sper că te referi la figurat. Știi că Mie nu-mi plac lucrurile diverse în sensul practic, îl avertiză Dumnezeu.
–Sigur că la figurat, Doamne, ne știi pe noi să facem ceva practic în țara asta?
„Este darul românilor să Mă facă să rîd cu lacrimi“, gîndi Dumnezeu. „Pentru că e o reacție psihologică normală să rîzi după ce ai fost adus pe culmile disperării.“
–Să trecem totuși la Apocalipsă? interveni Caragiale și, după ce Domnul oftă întru acceptare, începu să turuie: „Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este o sută doișpe“.
–CE??? sări Dumnezeu de parcă ar fi călcat din greșeală în focurile Iadului. Cum să fie, mă, numărul fiarei o sută doișpe? Ești dus cu pluta? Ce, fiara e Salvare, să suni la 112 dacă ești satanist și ai crize de conștiință?
–Nu 112, Doamne, o sută doișpe, insistă Caragiale.
–Voi avea grijă să fie menționat pe cazanul tău de smoală, șuieră Dumnezeu.
–O sută doișpe, adică 11 fevruarie, monșer! Nu s-a ridicat atunci Monstruoasa Coaliție din marea poporului suveran și a gonit pe domnul său Alexandru Ioan Cuza? E frumos, e simbolic.
–Pune, mă, altceva, că e ridicol.
–Bine, Doamne, atunci numărul fiarei e 88.
Dumnezeu, omniresemnat, întrebă:
–Și de ce, mă rog, 88?
–8 august, Republica de la Ploiești! Parol, dacă moftangiii au încercat să alunge pe rege, cum ar fi răbdat ei pe Regele Regilor?
–Rezon, nene Iancule, rezon, murmură Dumnezeu. „Aici este înţelepciunea. Există o singură fiară și numele ei e Candiano Popescu.“ Și, pentru curiozitatea Mea personală, cum se termină Apocalipsa asta, stimabile?
–Rivuluție, soro, bătălie mare! Și la final, avînd o inspirație infernală, dau fiarei un bonbon, o iau în brațe și o arunc pe geam din tren! mai zise Caragiale. După care trecu ca un demon prin mulțimea de îngeri și dispăru în noaptea neagră.
