Într-o bună zi, Mihai Eminescu își vedea genial de treaba lui cînd, deodată, liniștea lui interioară fu întreruptă.
–Mihai, mă auzi?
Nimic.
–Mihai, sînt sus, aici, în slavă, mă auzi?
–(nesigur și speriat) Nu e nimic, totul e în regulă, nu aud iar voci din senin…
–(duios) Mihai, liniștește-te!
–(și mai speriat) Îți dai seama cît de groasă e dacă pînă și vocile îmi zic să mă liniștesc?
–Mihai, nu auzi voci!
–Atunci ce fac, vorbesc singur, ca nebunii?
–Nu ești nebun, vorbești cu Dumnezeu!
–Aha, ăsta e fix argumentul care va face diferența. Parcă văd că băieții ăia amabili, dar musculoși de la Socola o să-și ceară și scuze de data asta și n-o să mă roage să mă îmbrac cu cămașa pe dos.
–(batjocoritor) Sau măcar o să-ți dea una apretată și călcată proaspăt. (tunător) Băi, termină cu prostiile, vrei să te trăsnesc?
–Și acum înțelegi de ce mă plimb obsesiv pe lîngă plopii fără soț? Mizez pe rolul lor de paratrăsnet în relația cu divinitatea, deși parcă văd că toți analfabeții funcțional o să turuie aceleași tîmpenii despre solitudinea eului liric. Ceea ce e tehnic corect cînd te afli izolat între idioți care nu pricep chestii de fizică elementară.
–Mihai, tu suferi de mania persecuției?
–Ei, sufăr… După atîta vreme am început să mă bucur de ea. Ai vreo problemă cu chestia asta?
–Nu, dacă-ți face plăcere…
–Ba eu Te rog foarte mult să ai o problemă!
–Bine, dacă-ți face plăcere…
–Mulțumesc, Doamne!
–Și acum să trecem la concret. Mihai, te-am ales pe tine să-mi scrii cartea de căpătîi!
–De ce eu, Doamne? N-a scris-o deja Caragiale?
–Ziceam că ar fi hazliu să fiți și șogori literari.
–CUM ADICĂ „ȘI“?
–(netulburat) Întotdeauna cînd pui „literar“ după ceva face expresia mult mai distinsă…
–NU FACE PE ATOTSURDUL, CUM ADICĂ „ȘI“?
–Mihai, e o conjuncție, nu mai fi atît de paranoic!
–E o conjuncție copulativă! De ce m-ai pus copulativ alături de Caragiale în aceeași frază? Vrei să-mi spui ceva?
–E o parte a vorbirii, omule! La fel ca și prepozițiile. Ți se pare ceva dubios dacă zic în, peste,printre?
–Depinde… E și Veronica în fraza aia? Și dacă da, cu cine?
–Mihai, am impresia că ai o părere foarte proastă despre aceste ființe minunate care sînt femeile.
–Doamne, sînt cu totul de acord, sînt absolut minunate. De aia Tu ai rămas burlac.
–ȘI MARIA, PĂGÎNULE?
–Bine punctat, Doamne. Doamna Iosif e un exemplu de virtute!
Bine, mă!