După ani lungi de campanii împotriva marcomanilor, iată că împăratul Marcus Aurelius s-a reîntors la Roma. În timp ce se plimbă noaptea pe străzile pustii, nimerește peste doi străjeri daci, proaspăt veniți la muncă în Italia.
–Pergamentele la control, vă rog! îl somează primul dac.
–Me paenitet, membranae non habeo.
–Ce-ai zis, mă? șuieră agresiv dacul. Ia mai zi o dată!
–Me paenitet, membranae…
–Cetățene, zi în limba vulgară, să nu creadă coleguțu’ că ne înjuri pentru că integritatea danturii îți cauzează disconfort termic, interveni împăciuitor al doilea dac.
–Canci pergamente!
Figura aspră a primului dac se mai îmblînzește.
–Deci știi să vorbești și frumos! Așa da, nenică! Auzi, da’ măcar cine ești știi? întrebă el privind neîncrezător de sub coiful pus direct pe căciulă, pentru că nu știi niciodată, vara, cînd te poate trage curentul.
–Sînt Marcus Aurelius, zise împăratul, cam apăsat, sperînd că dacii vor observa acel mic amănunt și vor reacționa în consecință.
–AUR-elius, observară cei doi. Mda, era de așteptat. Și cu ce te ocupi, mă rog? În afară de-a bîntui noaptea fără pergamente prin cetate…
–Eu sînt împăratul, răspunse Marcus Aurelius, de data asta direct printre dinți.
–Evident că ești împăratul, zise primul dac, privind cu subînțeles tenul ars de soare și înnegrit de ploi al celui din fața sa. Și, lasă-mă să ghicesc, ești în conflict cu regele, nu-i așa?
–Da! exclamă împăratul. Știe întreagă Romă: am avut zece ani de campanie în ținuturile germanilor. Acum e clar cine sînt? întrebă, deja cam scos din pepeni.
–Sigur că e clar, îl asigurară dacii. Da’ dă-ne voie să recapitulăm, așa, ca să n-avem vorbe după aia: te declari împărat, ai un nume în care „Aur“ joacă un rol principal și recunoști că ai făcut niște nefăcute prin Germania… Acuma, zi și tu, sincer, la ce concluzie ai ajunge în locul nostru?
Împăratul filosof își încruntă gînditor sprînceana și, după o scurtă pauză, spuse:
–Bă, băieți, trebuie să vă spun că silogismul vostru e greșit. Și nu sînt rasist cînd spun asta, pentru că abia acum înțeleg și eu de ce mă urmărește o nevoie atavică să vă vînd o cvadrigă nou-nouță adusă de la nemți, nu bate, nu troncăne, a folosit-o decît o bătrînică să meargă cu ea la piață.
–Auzi, da’ pentru ea ai pergamente?
–Sigur că am, doar n-am luat-o de la sălbatici.
–Păi, nemții ce sînt?
–Barbari.
–Și care e diferența?
–Așteaptă să intre rușii în Ucraina și te prinzi singur.
–În fine, mîrîiră cei doi daci, dacă ești împărat și ai o întreagă cancelarie la dispoziție, de ce nu ți-ai făcut pergamente?
Împăratul ridică filosofic din umeri.
–Și ce-ar scrie pe ele? „Prin autoritatea augustității sale imperiale Marcus Aurelius, se certifică: purtătorul acestor documente este augustitatea sa imperială Marcus Aurelius“?
–Păi, nu… pui și tu un secretar să scrie. Un sclav sau ceva.
–Un împărat roman certificat prin autoritatea unui sclav? Revoltător!
–Revoltător ar fi să fie altfel. Adevărata autoritate este conferită de voința poporului suveran. Doar despoții fac altfel. Nu fi despot, Marcus Aurelius, ne ajunge unul!
–Despot? Cine e ăla, să-l cunosc și eu!
–Hadrian de la Vița de Vie, incultule. Se vede pe fața ta că asculți numai manele.
2 comentarii