Desfășurată în șiruri lungi, pe drumul de costișă ce duce la cetățile Ardealului, oastea Viteazului a cucerit crestele Carpaților, a ocupat trecătorile și acum trece triumfal, făcîndu-l pe Preda să exclame, în latina învățată temeinic la Padova: Sic transit Michele munții!
Cocoțat pe capra unei trăsuri, pentru că un adevărat lider nu lasă niciodată frîiele din mînă, Mihai privește cum trece coloana alături de principele Nicolae. Principele, ostenit de atîta cale, a adormit și sforăie ușor pe umărul domnitorului. Lasă-l să doarmă, e mai bine decît să-l piseze la cap cu „Tati, tati, cînd o să fiu mari toți soldații ăștia vor fi ai mei?“. Mihai e Viteaz, dar nu și îndeajuns de Răbdător să-i explice puiului său că uneori, după bătălie, unii soldați nu se mai întorc, ci se duc să trăiască undeva la fermă, unde au loc să alerge și sînt foarte fericiți.
Deodată, din șiragul de oaste li se alătură și Preda Buzescu.
– Ce faci, Măria Ta, priveghezi drumul?
– Nu mai zice „priveghezi“, Predo, că te aude popa Stoica și iar începe să împartă lumînări și colivă la toată oștirea, zicînd că așa e creștinește!
– Așa, și?
– Și potolește tu atunci cinci mii de haiduci sîrbi care încep să bocească din nou: „Văleleu, muri Baba Novac, lumeeeee!“. Dar, de fapt, ce te apucă să vorbești așa pocit?
– Cum adică „pocit“?
– Arhaic. Ca pe vremea lu’ Pazvante chioru’!
– Bre, da’ știi că Pazvante…
Primul reflex al lui Preda fu să protesteze vehement împotriva acestui anacronism flagrant. Dar Cui prodest?, se resemnă el. Dacă pînă și marele Eminescu, despre care învățase la școală – pentru că pe vremea lui Mihai chiar se făcea carte –, revenind: dacă pînă și Eminescu îl obligase pe sultanul nepereche să învingă la Nicopole înainte de-a lupta la Rovine cu luceafărul politichiei românești, ce șanse mai avea el? Așa că schimbă abordarea:
– M-am gîndit să vorbim și noi ca ăia din 1001 de nopți, poate ne aude Sadoveanu și se simte obligat social să scrie o epopee națională și despre tine, nu doar despre Ștefan.
– Una care să se cheme Frații Buzești sau Neamul Buzeștilor?
– Zici așa pentru că ești incult și nu cunoști alte titluri ale operei sadoveniene.
– Ba le cunosc, fii tu liniștit. Uite, de exemplu, te punem pe tine, Preda, pe copertă și scriem mare Valea Frumoasei.
– Mihai, tocmai mi-ai presupus genul???
– Nu, Predo, pentru că-l știu.
– Hai, zi atunci, să aud și eu ce gen e!
– Genul de prost care nu înțelege că n-avem nici o șansă să scrie Sadoveanu despre noi.
– Da’ a scris trei volume despre Ștefan, acu’ îl doare mîna?
– Da, Predo, da’ și ăla a domnit 47 de ani, 1457-1504! De unde dracu’ vrei să scoată Sadoveanu trei volume dintr-o domnie de șapte ani? Și dacă se apucă să descrie fiecare floare și fir de iarbă de aici și pînă la Alba Iulia…
– Păi, asta o să și facă…
– Evident că asta o să facă, că toți se cred maestrul Vlahuță în România pitorească! Dar chiar și așa, tot nu iese mai mult de-o broșurică!
– Poate că e mai bine să iasă o broșurică, Măria Ta, încercă să-l îmbuneze Preda. Și așa, peste veacuri, românii vor fi analfabeți funcțional, oricum n-o să mai citească nimeni. Știi ce, hai mai bine să găsim un băiat care să ne scrie ceva din care să iasă un film mișto, că ăsta prinde oricînd.
– Da, Predo, poate că ai dreptate… zise Mihai, privind filosofic înaintea sa. Și cred că știu și cine ar fi cel mai potrivit pentru asta…
Merseră în tăcere o vreme, înconjurați de neguri și de șuierul singuratic al vîntului. La un loc, cînd trăsura se zgudui trecînd peste o piatră, sări din somn și principele Nicolae. În timp ce el se freca la ochi, Mihai îl privi adînc și-i grăi:
– Niculae, unde mergem noi, domnule?
10 vizualizări
